Meserie, te halesc!

Inaugurez astazi o noua categorie in transcenderea mea de la stadiul de lut la cel de fiinta celesta!

Hai, ca n-am luat-o razna… 🙂

Incep, cu ajutorul celor de la combinat, unde dau cu sapa zilnic, o noua experienta in viata mea. Vrem sa ii constientizam pe clientii nostri cat de importanta e chestia aia mica, banala, fara valoare, fara greutate si atat de nebagata in seama din buzu nostru cel de toate zilele. Se numeste CHEIE.

Nu-i asa ca nu e atat de importanta pana nu o pierzi? Cum e sa stai afara cand nu ai alea 20 de grame de otel? Sau sa spargi un geam de  ‘jde mii de lei pentru o cheie de 300? Sau sa-ti intre hotii in casa pentru ca te-ai zgarcit sa dai 150 de lei pentru un cilindru facut  special impotriva lor?

Pentru asta ne vom lupta de acum incolo: vom incerca sa le spunem romanilor ca suntem prea saraci sa cumparam lucruri ieftine si de proasta calitate. Una e sa dai bani o data la 6 luni pe un cilindru chinezesc sau turcesc de proasta calitate si alta e sa cumperi ceva care te tine toata viata. „Te tine”, nu „s-ar putea sa te tina”, nu ” e posibil sa te tina”… Sa te serveasca 35 de ani, zic…

O sa facem niste filmulete despre cum se monteaza corect un butuc, o sa va invatam ce cilindru vi se potriveste la broasca,  ce broasca vi se potriveste la usa, ce usa vi se potriveste la zid si ce anume din toate acestea vi se potriveste la buzu’. O sa facem lucruri, veti vedea.

Noapte buna.

 

Anunțuri

Amintiri cutremuratoare II.

Toata ceata lui Papuc incepe sa coboare pe scari. Mie nu-mi iesea din cap ce legatura au rusii cu asta, ca mama tot ii spunea lui tata ”Tata, au venit rusii!”. 144 de trepte, atatea sunt de la parter la etajul 9. La etajul 6 statea pe scari nea Salitrarovici, cu capul in maini si plangea. Omul, cam la vreo 60 de ani, isi transformase casa intr-un imens acvariu. Avea peste suta de acvarii montate prin toata casa, pana si in debara si baie : acvarii mari cu plante si pesti, cu pesti pe categorii, acvarii-maternitate si acvarii-cresa. Nu cred ca facea chiar asa multi bani din treaba asta, era mai mult o pasiune, dar de la el am invatat pentru prima oara sa pretuiesc viata si sa fiu responsabil pentru un animal de companie. Cam de atunci  nu mi-a lipsit niciodata compania vreunei necuvantatoare: pesti, canari, papagali, scatii, pisici, caini. Era plin de sange pe maini de la cioburi. Isi salvase ceva din zestre, dar marea majoritate a acvariilor erau deja sparte si pestii murisera rapid.

 

Am ajuns in fata blocului. Un militian era deja la usa si tot striga ragusit : ”Tovarasi, nu va uitati buletinele acasa, ca nu va intra nimeni in bloc daca nu dovedeste ca domiciliaza aici! ”. Unii s-au intors. Mai erau si alti vecini acolo: erau cei care veneau din schimbul de noapte sau de aiurea si care le povesteau altora cum ”se dadusera blocurile cap-in-cap”. Am luat-o in pas grabit. Stiam si unde mergem: la mamaia in Bariera Vergului. Nu stiu unde se ducea puzderia aia de oameni cu valize si boccele dupa ei, poate se duceau sa-i intalneasca pe rusi, dar noi mergeam in bariera Vergului, sau Piata Muncii, cum avea sa fie rebotezata niste ani mai tarziu. Am mers inspre Sura Mare, apoi am depasit Tehnic Club (Cuibul Moldovenilor din Bucuresti) de la Cutitul de Argint si apoi am coborat inspre Liceul Sincai. Am facut stanga spre Restaurantul Budapesta si am ajuns la magazinul Unirea. Pe vremea aia magazinul avea infatisarea cea veche, nu fusese inca transformat in hidosenia asta cubica de acum, cu o perdea de neon pe el, abia fusese inaugurat de cativa ani. Acolo ne-am despartit.

 

Tot drumul mama susotise cu tata. Am aflat si de ce, la cativa ani distanta: tata voia sa vada tot, iar mama voia un pat cald unde sa se odihneasca. Ajunsesera si la un compromis: ”Macar ia-l p-asta mare cu tine…” . Tata ne tinuse tot drumul de cate o aripa pe mine si pe Vali, iar mama o tinea bine pe strabunica, mai mult sustinandu-se una pe alta, avand in vedere conditia mamei. Odata ajunsi la coltul magazinului dinspre Universitate, tata m-a luat pe mine inspre oras, iar mama cu Vali si a`batrana au luat-o inspre Sfanta Vineri. Au ajuns la Dristor, apoi stanga pe Mihai Bravu, apoi dreapta pe superba si linistita straduta care e acum in dreptul Pasajului Muncii, unde locuia bunica. Au ajuns cam pe la doua dimineata.

 

Noi am ajuns la Universitate imediat si am si vazut ruinele Blocului Dunarea. Inca era destul de liniste in atmosfera, noapte era strabatuta de fasii de lumina de la niste proiectoare mari instalate pe trepiede. Era prima oara dupa cateva ore cand vedeam lumina electrica. Curentul cazuse la cateva secunde de la inceperea cutremurului, liniile de telefon la fel. Erau multe masini de Militie, Pompieri si Ambulanta acolo, iar noi, gura-casca, stateam pe bulevard, ca nu mai circula nimic. Si era praf. PRAF! In aer era mult praf de la cladiri ce se miscasera sau prabusisera iar pompierii nu puteau sa puna furtunurile sa-l mai ostoiasca pentru ca i-ar fi inecat pe cei prinsi  sub daramaturi. Tin minte cu claritate cum cativa soldati scosesera un om de dedesubt.  Era ca un manechin care avea cauciuc in loc de plastic in carcasa. Se mula in niste unghiuri imposibile pentru un corp omenesc. Un ofiter a facut un semn, soldatii l-au lasat jos, apoi i-au spalat fata cu niste apa minerala si ofiterul i-a luat pulsul. Atunci am inteles eu ce inseamna sa pui unui om cerceaful pe fata. Era inca liniste, nu aparusera buldozerele si excavatoarele si megafoanele si ordinele rastite. Totul se auzea la zeci de metri in atmosfera aceea apocaliptica, luminata rece, plina de praf in suspensie si de panica, de ”Ce fac io acum, ca e prima oara in viata mea cand vad asa ceva si nu sunt antrenat pentru asta!!!”.

 

Avansand pe Magheru cred ca am mai vazut inca niste blocuri prabusite, dar la Blocul Casata ne-am mai oprit un pic. Fusesem la cofetaria de la parter si decretasem in sinea mea ca mai bune savarine ca acolo nu am sa mai mananc niciodata. Alaturi de profiterorul de la cofetaria Ambasador, asa a fost! Astea au fost reperele mele in cofetarie pana hat, departe! in copilaria mea. Ne-am continuat drumul pana la Piata Romana, apoi pe Bulevardul Dacia si strada Eminescu pana pe calea Mosilor, am ajuns la Obor si pe la 4-5 dimineata am ajuns la mamaia, in Bariera.

 

Tataia Nitescu ne astepta ca un cocker care mancase o lopata de Extazy. Era surescitat, incepea propozitii pe care nu le termina, era in trei locuri deodata, voia se toarne in pahare pline… Astepta noutati si tata l-a pus la curent repede. Intre timp se daduse drumul la curent si eram calare pe radio, pe Europa Libera. Ma simteam si eu barbat, se parea ca ”Ce stii tu? esti doar un copil” isi pierduse din efectul care ma facea nerabdator sa cresc mare. Mi se cerea pererea, eram acceptat intr-o lume necunoscuta, lumea celor care stau treji dupa ora 10 seara, eram mare, maret, important. Eram barbat!

 

Dramatismul situatiei s-a pierdut pe undeva pe drum, pentru noi, copii. La doua zile dupa aia tata s-a dus acasa. Venisera niste oameni de la Consiliul Popular sa evalueze pagubele. Era plin de vizite: de la Partid, de la Primarie, de la multi. Cele mai mari pagube au fost la etajele 4 si 5, la jumatatea blocului, care are 11 etaje. Oamenii aia au avut pana si tocurile usilor deformate, pe langa tencuiala cazuta si crapaturi mari in ziduri. Cam pe 7-8 martie au aparut vreo 3 camioane cu sticla de geam in fata blocului. Au aparut si niste echipe de zidari si zugravi. S-au inlocuit geamurile, s-au reparat carapaturile din ziduri si de deasupra usilor, s-au verificat instalatiile electrice si sanitare. La un an distanta s-a tencuit si transformat si fatada exterioara.

 

Am revenit acasa cam pe 10-11 martie. Nu mai stiu cand am revenit la scoala, dar a fost o vacanta frumoasa: parcul 23 August era la doi pasi, toti ai familiei erau pe langa noi, tataia Nitescu ne indopa cu dulceata de caise si cu bancuri si cu Europa Libera, Daniela crestea in mama iar mama… cu rusii ei. Cred ca o sa o  intreb zilele astea care a fost treaba cu rusii, cu toate ca am o banuiala…

 

Partea a treia, ca de obicei, peste cateva ore (nu de alta, dar sa am timp sa o intreb pe mama despre faza cu rusii 🙂  )

 

 

 

Amintiri cutremuratoare.

A.S. : nu voiam sa scriu nimic despre cutremur, dar prietena Adelina m-a provocat  cumva, deci… sa purcedem.

4 Martie 1977, ora 9 si ceva seara, Bucuresti, blocul H1 de pe soseaua Giurgiului, etajul 9. Tata tocmai luase un televizor nou, ”Venus” cred ca era, de vreo cateva luni si era tare aratos si mai mare decat ce avuseseram pana atunci. Era un film bulgaresc, ”Dulce si amar” ii spunea. O porcarie, in fond, dar mai tare decat toate superporcariile cu Cantarea Romaniei care aveau sa urmeze, ca sa nu mai pomenim de intreruperea curentului ce va sa vina…

Eu si fratele meu, Vali, eram in salon, unde aveam patul. Ne bucuram ca Coco si Cocuta, papagalii nostri, se potolisera, in sfarsit. De cateva ore ne asurzisera din colivia lor de pe hol: nu stateau deloc pe betele din dotare si se bagasera intr-un colt al coliviei, de unde faceau un zgomot infernal. Tata chiar voia sa-i mute pe unul dintre balcoane, dar se linistisera brusc si se bagasera unul intr-altul- doua pete: una galbena si alta verde. P-asta o rezolvaseram, puteam sa stam linistiti. Incepe filmul. Tata si mama, care era gravida cu sora mea Dana, viitoare mama a celebrului Gruia, dormeau in dormitorul nr. 1. Strabunica, nascuta in 1902, dormea in dormitorul celalalt. Noi, carlanii, aveam patul nostru imens in salon, sub ferestre, alaturi de servantele si vitrina cumparate de tata in `73, dupa ce venise de la munca din RFG, ticsite de carti si caiete. Eu eram intr-a treia, iar Vali intr-a doua.

Si incepe dansul…

Intai balansul: stanga-dreapta. Blocul H1 nici nu trebuia sa existe.  Legenda urbana a locului spune ca aceiasi oameni care au construit Intercontinentalul  au lucrat si la cele doua H-uri, la cel de-al treilea, care se afla pe Sosea la vreo 300 de metri spre Sura Mare si la blocul-turn de la Toporasi. Ce stiu e ca H2 a fost primul, construit cu fata spre strada Verigei. Cand au avansat cu constructia structurii au vazut ca  pur si simplu aceasta o ia la vale. Nu fusese facut un studiu temeinic asupra structurii solului si a panzei freatice si atunci un baiat destept, ca sa nu darame blocul, a gasit o alta solutie: a facut altul. H1 a fost construit in timp record pe locul unde e acum si, atunci cand H2 a ajuns la locul stabilit, a fost priponit. Cum? Cu balcoane. Podeaua balcoanelor care leaga H1 de H2 e facuta doar din otel suedez, cu vagi urme de beton. Structura lor se imbina perfect in cele doua blocuri, facand din acestea un tot unitar. Daca te uiti la blocuri, aproape ca nu intelegi ce cauta balcoanele alea acolo: sunt inguste, urate, la ele au acces doar cei din H1, ce sa mai dicutam… sunt hidoase.  Asta e explicatia. Sa revenim…

Tangajul. Aveam o lustra cu 5 brate care parca innebunise: a lasat pe tavan o urma perfect circulara pana s-a terminat totul. Geamurile de un metru si ceva pe un metru si ceva, care erau chiar deasupra patului nostru s-au deschis si au inceput un dans haotic. Mama si tata au dat buzna in salon si si-au impartit sarcinile: tata tinea de televizor si de mama, ea se tinea de masa masiva din mijloc, si noi, care fugiseram din pat, tineam de vitrina unde aveam cartile si caietele. Nimic nu mai statea la locul sau: toate lucrurile o luasera razna. Bibelouri, pahare, vesela, televizor, pat, mobile, se auzea vacarm din baie si din bucatarie, unde toate cadeau si se spargeau, simteam sub picioare cum  placile de parchet se miscau si totul scartaia si pleznea si se misca si parca avea viata proprie, geamurile cele mari de la ferestre s-au intalnit si s-au spart intr-o mare de cioburi si n-o mai auzeam decat pe mama cum tipa asa cum nu o mai auzisem pana atunci si nu vedeam nici macar panica din ochii tatei si, dintr-o data… totul s-a oprit.

Mama si tata ne-au strans pe langa ei cu bratele si cred ca tata, dupa vreo mie de ani, a incercat sa spuna ca totul va fi bine si ca  sa nu ne speriem, ca totul va fi bine. In cele cateva milenii care au trecut de cand am lasat vitrina aia din maini si ne-am cuibarit in mainile lor am auzit ceva ce nu cred ca voi mai auzi vreodata: LINISTEA. Totala si omniprezenta, linistea ne inconjura pe toti. Nici inimile nu mai bateau, nu se auzea nici o masina sau claxon, nici o picatura de apa care cade, nici o pala de vant sau un caine diliu, vreun frigider, vreo teava de apa… nimic. Si a inceput, dupa alte cateva milenii, trepidatia.

Trepidatia a fost miscarea sus-jos. Nu stiu cat a durat, dar a a durat destul.  Nimic nu a mai stat la locul sau: toate mobilele au inceput sa se deplaseze haotic si milimetric, dar implacabil spre nu se stie unde, tot ce era portelan si sticla a luat-o razna si, cu pasi marunti, a inceput se cada de pe mese si din vitrine si de pe orice plan dur si paralel cu solul la intalnirea cu acelasi sol. Parchetul parca era o piele de animal care se zvarcolea ca nebunul in chinurile mortii. Totul zornaia si vibra si trepida si parca toate lucrurile atat de familiare pana atunci aveau viata proprie si cantau pe o melodie neinteleasa. Ce nu cazuze pana atunci de la inaltime a cazut, tot ceea ce nu se sparsese, s-a spart, totul se misca in jurul nostru ca niste bile de mercur pe plan inclinat.

Cand s-a terminat, in casa plutea un praf nesanatos. Tata a spus ca e gata si mama a venit imediat cu niste lumanari mai groase. Am dat navala sa vedem ce face strabunica. Saraca de ea, statea la dunga patului si se ruga. Nici nu mai conta ca avea pe ea cele doua usi de la sifonier . Balamalele se smulsesera din lemn si acum usile erau ca un fel de cort deasupra ei.  Ai mei au strans rapid banii si actele din casa, ne-au imbracat pe toti si am deschis usa de la intrare. Cam atunci s-a terminat si cu linistea.  Usi trantite, plansete, strigate de la un etaj la altul, indemnuri la calm si ca sa nu folosim liftul, tipete inca neterminate… Tata a pus rapid o super-doza de apa si de mei in colivia papagalilor, a aruncat o privire pe scara blocului in jos, a inchis usa, dar nu a incuiat-o, a slabit toate sigurantle de la tablou si a zis atat: ”Hai!”.

Peste cateva ore aveti si partea a doua.

Fetelor, as vrea sa va…

… urez ceva, dar nu stiu ce.La multi ani de Martisor? Succese pe ramura? Un an nou fericit de 1 Martie? Ma rezum sa va doresc o primavara frumoasa si sa va multumesc ca existati in toate formele posibile: sotie, mama, sora, bunica, fiica si iubita.

Prietena Arakeliana, intr-un comentariu de astazi, ma asteapta pe mine sa-i trimit primavara de la sud, adica din Spania spre Belgia, ca s-o fi saturat si ea de nas umed si zapada flescaita. Draga mea, iti spun ca te dezamagesc! Imi pare rau. Berzele din turla bisericii din Galapagar s-au intors, am vazut si ceva randunici ca s-au intors, prin ianuarie am vazut si ceva carduri de rate si alte pasari calatoare ca s-au intors, numai primavara nu a facut-o. Deja, la ora asta, trandafirii aveau boboci, pomii erau in floare, si natura exploda. Ei bine, nu!!! Iarna nu se da dusa deloc. E cea mai ”grea” iarna de vreo 10-15 ani, dupa standardele spaniole. Miercuri 27 a nins toata ziua in toate formele in care poate sa ninga o nisoare: a inceput pe la 5 dimineata cu o ninsoare linistita si cu fulgi mari ca in pozele de Craciun. Dupa ora 10 a inceput viscolul cu rafale de 90 de km/ora, apoi i-a dat cu ace de gheata pana seara, cand iar a luat-o linistit. Joi nu a nins decat pana pe seara, dar suficient sa-i bage pe astia in panica 🙂 . Ma rog, se mai intampla si de-astea. Azi a fost soare si frumos si vulturii au pornit la plimbare.

DSCF4790

In alta dezordine de idei, am aflat acum exact o saptamana un lucru reprobabil, stresant, tragic de-a dreptul: imbatranesc. Am petrecut ceva zile pe la urgenta, trimis de doctorita de familie, in ochii careia am citit pentru prima oara panica din ochii unui doctor, doar ca sa aflu ca am sangele prea gros. De, sange de dac 🙂 . Lasand gluma la o parte, am inteles ca puteam produce oricand un cheag de sange care ar fi putut sa-mi stinga lumina in 3 secunde. Eu, care intorc privirea de cate ori vad untr-un film un ac de seringa ce patrunde in carne, am ajuns sa imi fac injectii subcutanate in pielea abdomenului!!! Am facut progrese cu heparina de rigoare si acum sunt foarte optimist cu tratamentul ramas. Poate o sa va povestesc cum e sa faci toate analizele de sange si o investigatie Doppler in doar o ora.

Sa nu uitam de unde am plecat si sa va fac si un cadou, fetele mele. Tuturor celor pe care le citesc, le am in blogroll, le iubesc, care m-a nascut, care ma suporta de 18 ani, care m-au invatat,… Doamnelor si Doamnelor, TUDOR ARGHEZI:

Tudor Arghezi – Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sînul tau cu bumbi de dude,
De buzele-ti carnoase, dulci si ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De soldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tai mi-e dor,
Sa-mi strînga capul înlauntrul lor.
Da-mi pe limba sa le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea si viata mea.

Tu nu stii, ca la rau si bine,
Inima, gîndul meu, lipite sînt de tine,
Ca iedera te înfasoara
Sufletul meu, cu frunza lui usoara.
Tulpina ta se-nalta pîn’ la stele
Strînsa de vrejul gîndurilor mele.
Tu nu stii ca esti totul pentru mine,
Lumina mea si zarile senine,
Vazduhul nalt si apa ce o sorb,
Sufletul meu fara de tine-i orb,
Mîna tînjeste, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de sacara fara ploaie.
Pamîntul meu te cere, cerul meu,
În care-aud soptind pe Dumnezeu.
Gradina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Tîsnind în sus în soare
Si-aducatoare de racoare.

Vino, femeia mea, sa te mîngîi
De-a lungul pîna la calcîi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Ma uit la tine, te framînti ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde si topaze.
Strecoara-te subt luntrea mea si lina
Du-mi-o-n adînc si în lumina.

Te cînt ca un copil batrîn,
Lasa-ma sa mi te-adorm pe sîn,
Lasa-te-ntreaga sa îti leagan moale
În luntre farmecele tale
Si frumusetile tacute.
Bijuteria mea cu pietre nestiute
Decît de robul tau care te cînta,
Vino încet si ma-nvesmînta
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu esti iubita mea,
Stapîna mea,
Durerea mea si bucuria mea.
Noi sîntem unul amîndoi
Ca un altoi lînga un alt altoi
Si-n lumea toata suntem numai noi,
Ca doua carti legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, pîna la moarte.
Sa nu mai stiu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufarul meu deschis
Plin de parfume rare si de vis.
Vino gradino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rîndunea
Iubita mea, femeia mea.

Pariu cu cititorii mei: in cat timp ramane PP-DD fara parlamentari?

Eu zic ca intr-un an de zile PP-DD ramane fara nici un parlamentar si se va afla la 0,5 la suta din intentia de vot. Deja magariile au inceput intre ei, dovada si aceasta discutie pe fb: http://www.facebook.com/aurelian.mihai.773
Se confirma extrem de rapid ca DD-ul sau, ma rog, tanti aia care cica ar conduce PP-DD si de care nimeni nu are habar cine e, reprezinta doar o capcana pentru fraieri. ”Parlamentarii” DD-ului sunt prea artificiali, prea nereali pentru a putea rezista in Marea Cloaca ce se numeste Parlamentul Romaniei. Vor fi atrasi, momiti, discreditati, tavaliti, manjiti… intr-un cuvant, vor intra in normal si vor fugi care-incotro pe la celelalte partide.

Deschid sesiunea de pariuri si facem asa: eu o sa scriu pe o hartie momentul EXACT pe care voi il preconizati asupra datei in care PP-DD va ramane fara nici un parlamentar. Daca treaba se petrece mai devreme de un an, cine zice- ala e! Are de la mine o butelca de vin vartos de Rioja. Daca nu, nu! Ramaneti aproape, fiindca nici nu stiti ce vin bun pierdeti!!! 🙂

P.S. : Sunt tare curios unde il va prinde Craciunul viitor pe dl. Aurelian Mihai, preferatul meu 😉

Ai cancer. Traiesti in Romania. Nu ai bani de citostatice. ESTI MORT !!!

…Ai 1,80 si 100 de kg. Esti un munte de om si muncesti de dimineata pana seara. Dintr-odata, parca obosesti mai repede, nu iti mai prieste mancarea, nu mai dormi bine, nu esti in apele tale. Te duci la doctor si ii spui ca ai impresia ca esti un pic racit, ca te simti extenuat. Faci analize si, intr-o dimineata, primesti vestea: ”Ai cancer!”. Ramai blocat. Ce poti face? Doctorul spune ca incepi imediat tratamentul. Tu, care ti-ai platit toata viata asigurarea de sanatate si taxele si impozitele, stai cumva linistit, ca stii ca in Romania tratamentul este gratuit si garantat de catre stat. GRESIT !

…Ai ajuns la concluzia ca vrei un copil. Stiu, ai avut ceva probleme in trecut, dar acum vei fi o tanara mamica cu un salariu stabil, sotul are si el o slujba bine platita. Stati cu chirie, ca nu va mai puteti apropia de un credit la banca, astea sunt pentru jmekerii cu pile deja… Nu conteaza, ai nascut o frumusete de fetita la termen. Creste. Are rezultate bune in clasa a-II-a deja. O vezi ca e cam palida, nu se mai concentreaza la lectii, nu mai vine cu 10 acasa, cum te obisnuise. O duci la doctor. Primesti verdictul: ”Leucemie!”. Totul se prabuseste in jurul tau, dar iti aduci aminte ca statul roman plateste integral tratamentul. Ai citit despre celule stem si alte tratamente revolutionare, despre rate ridicate de supravietuire, despre transplanturi de maduva, dar doctorul tau da din cap putin dezamagit si compatimitor, dandu-se la o parte din calea ta si lasandu-te sa intri prin usa cea neagra a realitatii: birocratia.

Se spune si se STIE despre un guvern, cel putin in aceste momente pe care le traim, ca nu poate incalca intelegerile pe care precedentul le-a semnat, in relatia cu alte guverne. Ar fi haos, anarhie, ar fi razboi in 24 de ore. Asta pentru ca politicienii spun multe prostii si promit multe in goana lor dupa voturi. De unde si celebrul dicton latin, insusit de diplomatie inca din cele mai vechi timpuri: ”Verba volant, scripta manent”. Dar ce facem cu promisiunile unui guvern in ceea ce priveste propriul popor? USL a castigat alegerile en-fanfare nu pentru ca a venit cu cine stie ce strategie economica la baza, nu. A venit la putere pe valul nemultumirii populare care avea la baza doar un unic punct: ”Jos Basescu si PDL, ca ne-am saturat!”. Problema citostaticelor e veche de cativa ani; de vreo doi incoace nu mai putin de 4 ministri promit rezolvarea ei. Se vede treaba ca, undeva, candva, grija fata de bolnavul de cancer care traieste in Romania, cat o mai trai, s-a evaporat. Politicienii dezbat, Parlamentul se misca precum stim, institutiile statului si mai ca melcul si oamenii mor. MOR CU ZILE, ASTEPTAND CA STATUL COLECTOR DE ASIGURARI DE SANATATE SI TAXE SI IMPOZITE SA FACA CEVA !!! S-a ajuns la situatia in care vreo 300 de oameni sa faca o retea in care sa schimbe intre ei medicamentele necesare unuia sau altuia dintre ei, exact ca in comuna primitiva: iti dau doi pesti si imi dai o piele de oaie. Nu glumim: oamenii fac troc cu viata si trag cu urechea daca cumva STATUL isi revine in simtiri. O avea statul timp de stat, dar oamenii acestia nu au. EI PUR SI SIMPLU MOR.

Inainte de a trece la linkuri vreau sa mai spun ceva: nimeni nu e la adapost de a se imbolnavi de cancer. Am cunoscut oameni care au murit de cancer pulmonar fara sa fi fumat vreodata, stiu pe cineva care a murit de ciroza fara a fi un bautor inrait, ne-a murit o prietena de familie de cancer la san in 6 luni, pana sa ne dumirim cu totii ca e adevarat… Se poate intampla oricui. Dar se pare ca in Romania problema asta e dezbatuta cu o mai putina ardoare decat buzele lu` Bianca, divorturile la zi, ciobanismele lui Gigi (care, totusi a facut doua gesturi care pe mine m-au impresionat, si la care voi reveni), incinerarea lui Sergiu Nicolaescu, etc… Va imaginati ca soarta TUTUROR bolnavilor de cancer din Romania depinde de un fel de fond de rulment de 800.000 de euro pentru medicamente propus de Raed Arafat? Nu comentez calitatea omului si nu deschid o discutie acum despre el, ramane totusi cel de la care a plecat revolta anti-basista si care a dus la instalarea USL la putere- este totusi cel mai roman dintre romanii nascuti pe malurile Iordanului pe care-l stiu. Vorbesc de suma. 800.000 de euro? Nici macar un milion??? Deci avem cetateni romani care mor in interiorul granitelor nu pentru ca statul nu asigura plata integrala a tratamentului anti-cancer, ci pentru ca nu se poate crea un ”fond de rulment”, nascut in urma unor negocieri ????? In situatia in care avem MAI MULTI parlamentari, care cheltuie MAI MULTI bani pentru cazare si masini si potol si curent electric si secretare si soferi?

Prietena Simona Tache trece printr-o mare incercare a vietii. Ea nu spune despre ce e vorba, nici eu nu o intreb si mi se pare corect. Dar astazi de dimineata a venit si A STRIGAT:

”Toți cei care sunteți jurnaliști SCRIEȚI, FACEȚI EMISIUNI, DEZBATERI, TALK-SHOW-URI, ȘTIRI! Toți cei care aveți bloguri SCRIEȚI! Toți cei care aveți conturi pe rețelele de socializare SCRIEȚI! TOȚI cei care aveți internet DISTRIBUIȚI ceea ce scriu toți ceilalți!

Tuturor celor care mi-ați oferit ajutor într-o problemă foarte personală în aceste zile și mi-ați spus că vă pot cere orice: vă cer asta, vă rog să facem împreună ceva împotriva acestei nenorociri pe cale să fie comisă de guvernul României. Trebuie ca, până miercuri, când se bate în cuie bugetul, să se mai poată face ceva!”

Ceea ce si fac. Cititi articolul si pe cel de la care aplecat acesta sesizare (sa nu o numim leapsa, va rog…).

Si amintiti-va: noi vorbim si OAMENII MOR!

Cine mai vine pe blogul albastru.

1- fosile. Omul scrie foarte frumos, adica e calm, citet, nu foloseste un limbaj pretios si e o reala placere sa-i citesti povestirile sau amintirile. Deci, pe gustul meu. Mai ales ca are si o varsta… (da, fosile, chiar am calculat 🙂 );

2- Viorel Ilisoi. Il ”cunosc” de la inceputul anilor `90, cand a inceput sa scrie, cam in acelasi timp cu Simona Catrina si Alice Nastase. Din toata puzderia aia de oameni noi aparuti dupa Revolutie care isi incepusera carierele de jurnalisti, in toata galaxia aia de ziare, reviste, magazine si alte publicatii, mie, nu stiu de ce, acesti trei oameni mi-au atras atentia. Adica stiu. Erau, si continua sa fie ALTFEL. Ma rog, dupa atatia ani, carierele lor au cunoscut o sumedenie de intorsaturi. Vorbind doar despre Viorel Ilisoi, l-am citit cu mare placere de-a lungul anilor. Reportajele sale din Jurnalul National, despre orice subiect, sunt fabuloase. Acum, in perioada asta in care mai toti ziaristii isi scriu articolele fara sa se miste din fata tastaturii, omul asta merge pe strada, vorbeste cu oamenii, intreaba si apoi scrie. Luciditatea, uneori ironia, alteori cinismul cu care acest om vede unele lucruri pe care noi, oamenii obisnuiti nici nu le bagam in seama, pe mine m-au impresionat intotdeauna. De aceea, va invit ca, din cand in cand, sa intrati pe blogul sau si sa-i cititi postarile. Eu o fac zilnic. Luati-le la rand si pe cele mai vechi, va promit ca nici macar unul nu va va dezamagi;

3- ziarul ”Romanul din Spania”. Un ziar despre romanii din Spania, scris frumos, simplu si cu o sumedenie de informatii folositoare pentru noi: ce legi s-au mai schimbat, ce se mai organizeaza pe aici, cum mai traieste o comunitate sau alta, etc. Foarte bine informat si destul de departe de orice inregimentare politica, dupa cate am observat. Pana acum 🙂