Amintiri cutremuratoare II.

Toata ceata lui Papuc incepe sa coboare pe scari. Mie nu-mi iesea din cap ce legatura au rusii cu asta, ca mama tot ii spunea lui tata ”Tata, au venit rusii!”. 144 de trepte, atatea sunt de la parter la etajul 9. La etajul 6 statea pe scari nea Salitrarovici, cu capul in maini si plangea. Omul, cam la vreo 60 de ani, isi transformase casa intr-un imens acvariu. Avea peste suta de acvarii montate prin toata casa, pana si in debara si baie : acvarii mari cu plante si pesti, cu pesti pe categorii, acvarii-maternitate si acvarii-cresa. Nu cred ca facea chiar asa multi bani din treaba asta, era mai mult o pasiune, dar de la el am invatat pentru prima oara sa pretuiesc viata si sa fiu responsabil pentru un animal de companie. Cam de atunci  nu mi-a lipsit niciodata compania vreunei necuvantatoare: pesti, canari, papagali, scatii, pisici, caini. Era plin de sange pe maini de la cioburi. Isi salvase ceva din zestre, dar marea majoritate a acvariilor erau deja sparte si pestii murisera rapid.

 

Am ajuns in fata blocului. Un militian era deja la usa si tot striga ragusit : ”Tovarasi, nu va uitati buletinele acasa, ca nu va intra nimeni in bloc daca nu dovedeste ca domiciliaza aici! ”. Unii s-au intors. Mai erau si alti vecini acolo: erau cei care veneau din schimbul de noapte sau de aiurea si care le povesteau altora cum ”se dadusera blocurile cap-in-cap”. Am luat-o in pas grabit. Stiam si unde mergem: la mamaia in Bariera Vergului. Nu stiu unde se ducea puzderia aia de oameni cu valize si boccele dupa ei, poate se duceau sa-i intalneasca pe rusi, dar noi mergeam in bariera Vergului, sau Piata Muncii, cum avea sa fie rebotezata niste ani mai tarziu. Am mers inspre Sura Mare, apoi am depasit Tehnic Club (Cuibul Moldovenilor din Bucuresti) de la Cutitul de Argint si apoi am coborat inspre Liceul Sincai. Am facut stanga spre Restaurantul Budapesta si am ajuns la magazinul Unirea. Pe vremea aia magazinul avea infatisarea cea veche, nu fusese inca transformat in hidosenia asta cubica de acum, cu o perdea de neon pe el, abia fusese inaugurat de cativa ani. Acolo ne-am despartit.

 

Tot drumul mama susotise cu tata. Am aflat si de ce, la cativa ani distanta: tata voia sa vada tot, iar mama voia un pat cald unde sa se odihneasca. Ajunsesera si la un compromis: ”Macar ia-l p-asta mare cu tine…” . Tata ne tinuse tot drumul de cate o aripa pe mine si pe Vali, iar mama o tinea bine pe strabunica, mai mult sustinandu-se una pe alta, avand in vedere conditia mamei. Odata ajunsi la coltul magazinului dinspre Universitate, tata m-a luat pe mine inspre oras, iar mama cu Vali si a`batrana au luat-o inspre Sfanta Vineri. Au ajuns la Dristor, apoi stanga pe Mihai Bravu, apoi dreapta pe superba si linistita straduta care e acum in dreptul Pasajului Muncii, unde locuia bunica. Au ajuns cam pe la doua dimineata.

 

Noi am ajuns la Universitate imediat si am si vazut ruinele Blocului Dunarea. Inca era destul de liniste in atmosfera, noapte era strabatuta de fasii de lumina de la niste proiectoare mari instalate pe trepiede. Era prima oara dupa cateva ore cand vedeam lumina electrica. Curentul cazuse la cateva secunde de la inceperea cutremurului, liniile de telefon la fel. Erau multe masini de Militie, Pompieri si Ambulanta acolo, iar noi, gura-casca, stateam pe bulevard, ca nu mai circula nimic. Si era praf. PRAF! In aer era mult praf de la cladiri ce se miscasera sau prabusisera iar pompierii nu puteau sa puna furtunurile sa-l mai ostoiasca pentru ca i-ar fi inecat pe cei prinsi  sub daramaturi. Tin minte cu claritate cum cativa soldati scosesera un om de dedesubt.  Era ca un manechin care avea cauciuc in loc de plastic in carcasa. Se mula in niste unghiuri imposibile pentru un corp omenesc. Un ofiter a facut un semn, soldatii l-au lasat jos, apoi i-au spalat fata cu niste apa minerala si ofiterul i-a luat pulsul. Atunci am inteles eu ce inseamna sa pui unui om cerceaful pe fata. Era inca liniste, nu aparusera buldozerele si excavatoarele si megafoanele si ordinele rastite. Totul se auzea la zeci de metri in atmosfera aceea apocaliptica, luminata rece, plina de praf in suspensie si de panica, de ”Ce fac io acum, ca e prima oara in viata mea cand vad asa ceva si nu sunt antrenat pentru asta!!!”.

 

Avansand pe Magheru cred ca am mai vazut inca niste blocuri prabusite, dar la Blocul Casata ne-am mai oprit un pic. Fusesem la cofetaria de la parter si decretasem in sinea mea ca mai bune savarine ca acolo nu am sa mai mananc niciodata. Alaturi de profiterorul de la cofetaria Ambasador, asa a fost! Astea au fost reperele mele in cofetarie pana hat, departe! in copilaria mea. Ne-am continuat drumul pana la Piata Romana, apoi pe Bulevardul Dacia si strada Eminescu pana pe calea Mosilor, am ajuns la Obor si pe la 4-5 dimineata am ajuns la mamaia, in Bariera.

 

Tataia Nitescu ne astepta ca un cocker care mancase o lopata de Extazy. Era surescitat, incepea propozitii pe care nu le termina, era in trei locuri deodata, voia se toarne in pahare pline… Astepta noutati si tata l-a pus la curent repede. Intre timp se daduse drumul la curent si eram calare pe radio, pe Europa Libera. Ma simteam si eu barbat, se parea ca ”Ce stii tu? esti doar un copil” isi pierduse din efectul care ma facea nerabdator sa cresc mare. Mi se cerea pererea, eram acceptat intr-o lume necunoscuta, lumea celor care stau treji dupa ora 10 seara, eram mare, maret, important. Eram barbat!

 

Dramatismul situatiei s-a pierdut pe undeva pe drum, pentru noi, copii. La doua zile dupa aia tata s-a dus acasa. Venisera niste oameni de la Consiliul Popular sa evalueze pagubele. Era plin de vizite: de la Partid, de la Primarie, de la multi. Cele mai mari pagube au fost la etajele 4 si 5, la jumatatea blocului, care are 11 etaje. Oamenii aia au avut pana si tocurile usilor deformate, pe langa tencuiala cazuta si crapaturi mari in ziduri. Cam pe 7-8 martie au aparut vreo 3 camioane cu sticla de geam in fata blocului. Au aparut si niste echipe de zidari si zugravi. S-au inlocuit geamurile, s-au reparat carapaturile din ziduri si de deasupra usilor, s-au verificat instalatiile electrice si sanitare. La un an distanta s-a tencuit si transformat si fatada exterioara.

 

Am revenit acasa cam pe 10-11 martie. Nu mai stiu cand am revenit la scoala, dar a fost o vacanta frumoasa: parcul 23 August era la doi pasi, toti ai familiei erau pe langa noi, tataia Nitescu ne indopa cu dulceata de caise si cu bancuri si cu Europa Libera, Daniela crestea in mama iar mama… cu rusii ei. Cred ca o sa o  intreb zilele astea care a fost treaba cu rusii, cu toate ca am o banuiala…

 

Partea a treia, ca de obicei, peste cateva ore (nu de alta, dar sa am timp sa o intreb pe mama despre faza cu rusii 🙂  )

 

 

 

Anunțuri

Amintiri cutremuratoare.

A.S. : nu voiam sa scriu nimic despre cutremur, dar prietena Adelina m-a provocat  cumva, deci… sa purcedem.

4 Martie 1977, ora 9 si ceva seara, Bucuresti, blocul H1 de pe soseaua Giurgiului, etajul 9. Tata tocmai luase un televizor nou, ”Venus” cred ca era, de vreo cateva luni si era tare aratos si mai mare decat ce avuseseram pana atunci. Era un film bulgaresc, ”Dulce si amar” ii spunea. O porcarie, in fond, dar mai tare decat toate superporcariile cu Cantarea Romaniei care aveau sa urmeze, ca sa nu mai pomenim de intreruperea curentului ce va sa vina…

Eu si fratele meu, Vali, eram in salon, unde aveam patul. Ne bucuram ca Coco si Cocuta, papagalii nostri, se potolisera, in sfarsit. De cateva ore ne asurzisera din colivia lor de pe hol: nu stateau deloc pe betele din dotare si se bagasera intr-un colt al coliviei, de unde faceau un zgomot infernal. Tata chiar voia sa-i mute pe unul dintre balcoane, dar se linistisera brusc si se bagasera unul intr-altul- doua pete: una galbena si alta verde. P-asta o rezolvaseram, puteam sa stam linistiti. Incepe filmul. Tata si mama, care era gravida cu sora mea Dana, viitoare mama a celebrului Gruia, dormeau in dormitorul nr. 1. Strabunica, nascuta in 1902, dormea in dormitorul celalalt. Noi, carlanii, aveam patul nostru imens in salon, sub ferestre, alaturi de servantele si vitrina cumparate de tata in `73, dupa ce venise de la munca din RFG, ticsite de carti si caiete. Eu eram intr-a treia, iar Vali intr-a doua.

Si incepe dansul…

Intai balansul: stanga-dreapta. Blocul H1 nici nu trebuia sa existe.  Legenda urbana a locului spune ca aceiasi oameni care au construit Intercontinentalul  au lucrat si la cele doua H-uri, la cel de-al treilea, care se afla pe Sosea la vreo 300 de metri spre Sura Mare si la blocul-turn de la Toporasi. Ce stiu e ca H2 a fost primul, construit cu fata spre strada Verigei. Cand au avansat cu constructia structurii au vazut ca  pur si simplu aceasta o ia la vale. Nu fusese facut un studiu temeinic asupra structurii solului si a panzei freatice si atunci un baiat destept, ca sa nu darame blocul, a gasit o alta solutie: a facut altul. H1 a fost construit in timp record pe locul unde e acum si, atunci cand H2 a ajuns la locul stabilit, a fost priponit. Cum? Cu balcoane. Podeaua balcoanelor care leaga H1 de H2 e facuta doar din otel suedez, cu vagi urme de beton. Structura lor se imbina perfect in cele doua blocuri, facand din acestea un tot unitar. Daca te uiti la blocuri, aproape ca nu intelegi ce cauta balcoanele alea acolo: sunt inguste, urate, la ele au acces doar cei din H1, ce sa mai dicutam… sunt hidoase.  Asta e explicatia. Sa revenim…

Tangajul. Aveam o lustra cu 5 brate care parca innebunise: a lasat pe tavan o urma perfect circulara pana s-a terminat totul. Geamurile de un metru si ceva pe un metru si ceva, care erau chiar deasupra patului nostru s-au deschis si au inceput un dans haotic. Mama si tata au dat buzna in salon si si-au impartit sarcinile: tata tinea de televizor si de mama, ea se tinea de masa masiva din mijloc, si noi, care fugiseram din pat, tineam de vitrina unde aveam cartile si caietele. Nimic nu mai statea la locul sau: toate lucrurile o luasera razna. Bibelouri, pahare, vesela, televizor, pat, mobile, se auzea vacarm din baie si din bucatarie, unde toate cadeau si se spargeau, simteam sub picioare cum  placile de parchet se miscau si totul scartaia si pleznea si se misca si parca avea viata proprie, geamurile cele mari de la ferestre s-au intalnit si s-au spart intr-o mare de cioburi si n-o mai auzeam decat pe mama cum tipa asa cum nu o mai auzisem pana atunci si nu vedeam nici macar panica din ochii tatei si, dintr-o data… totul s-a oprit.

Mama si tata ne-au strans pe langa ei cu bratele si cred ca tata, dupa vreo mie de ani, a incercat sa spuna ca totul va fi bine si ca  sa nu ne speriem, ca totul va fi bine. In cele cateva milenii care au trecut de cand am lasat vitrina aia din maini si ne-am cuibarit in mainile lor am auzit ceva ce nu cred ca voi mai auzi vreodata: LINISTEA. Totala si omniprezenta, linistea ne inconjura pe toti. Nici inimile nu mai bateau, nu se auzea nici o masina sau claxon, nici o picatura de apa care cade, nici o pala de vant sau un caine diliu, vreun frigider, vreo teava de apa… nimic. Si a inceput, dupa alte cateva milenii, trepidatia.

Trepidatia a fost miscarea sus-jos. Nu stiu cat a durat, dar a a durat destul.  Nimic nu a mai stat la locul sau: toate mobilele au inceput sa se deplaseze haotic si milimetric, dar implacabil spre nu se stie unde, tot ce era portelan si sticla a luat-o razna si, cu pasi marunti, a inceput se cada de pe mese si din vitrine si de pe orice plan dur si paralel cu solul la intalnirea cu acelasi sol. Parchetul parca era o piele de animal care se zvarcolea ca nebunul in chinurile mortii. Totul zornaia si vibra si trepida si parca toate lucrurile atat de familiare pana atunci aveau viata proprie si cantau pe o melodie neinteleasa. Ce nu cazuze pana atunci de la inaltime a cazut, tot ceea ce nu se sparsese, s-a spart, totul se misca in jurul nostru ca niste bile de mercur pe plan inclinat.

Cand s-a terminat, in casa plutea un praf nesanatos. Tata a spus ca e gata si mama a venit imediat cu niste lumanari mai groase. Am dat navala sa vedem ce face strabunica. Saraca de ea, statea la dunga patului si se ruga. Nici nu mai conta ca avea pe ea cele doua usi de la sifonier . Balamalele se smulsesera din lemn si acum usile erau ca un fel de cort deasupra ei.  Ai mei au strans rapid banii si actele din casa, ne-au imbracat pe toti si am deschis usa de la intrare. Cam atunci s-a terminat si cu linistea.  Usi trantite, plansete, strigate de la un etaj la altul, indemnuri la calm si ca sa nu folosim liftul, tipete inca neterminate… Tata a pus rapid o super-doza de apa si de mei in colivia papagalilor, a aruncat o privire pe scara blocului in jos, a inchis usa, dar nu a incuiat-o, a slabit toate sigurantle de la tablou si a zis atat: ”Hai!”.

Peste cateva ore aveti si partea a doua.

Fetelor, as vrea sa va…

… urez ceva, dar nu stiu ce.La multi ani de Martisor? Succese pe ramura? Un an nou fericit de 1 Martie? Ma rezum sa va doresc o primavara frumoasa si sa va multumesc ca existati in toate formele posibile: sotie, mama, sora, bunica, fiica si iubita.

Prietena Arakeliana, intr-un comentariu de astazi, ma asteapta pe mine sa-i trimit primavara de la sud, adica din Spania spre Belgia, ca s-o fi saturat si ea de nas umed si zapada flescaita. Draga mea, iti spun ca te dezamagesc! Imi pare rau. Berzele din turla bisericii din Galapagar s-au intors, am vazut si ceva randunici ca s-au intors, prin ianuarie am vazut si ceva carduri de rate si alte pasari calatoare ca s-au intors, numai primavara nu a facut-o. Deja, la ora asta, trandafirii aveau boboci, pomii erau in floare, si natura exploda. Ei bine, nu!!! Iarna nu se da dusa deloc. E cea mai ”grea” iarna de vreo 10-15 ani, dupa standardele spaniole. Miercuri 27 a nins toata ziua in toate formele in care poate sa ninga o nisoare: a inceput pe la 5 dimineata cu o ninsoare linistita si cu fulgi mari ca in pozele de Craciun. Dupa ora 10 a inceput viscolul cu rafale de 90 de km/ora, apoi i-a dat cu ace de gheata pana seara, cand iar a luat-o linistit. Joi nu a nins decat pana pe seara, dar suficient sa-i bage pe astia in panica 🙂 . Ma rog, se mai intampla si de-astea. Azi a fost soare si frumos si vulturii au pornit la plimbare.

DSCF4790

In alta dezordine de idei, am aflat acum exact o saptamana un lucru reprobabil, stresant, tragic de-a dreptul: imbatranesc. Am petrecut ceva zile pe la urgenta, trimis de doctorita de familie, in ochii careia am citit pentru prima oara panica din ochii unui doctor, doar ca sa aflu ca am sangele prea gros. De, sange de dac 🙂 . Lasand gluma la o parte, am inteles ca puteam produce oricand un cheag de sange care ar fi putut sa-mi stinga lumina in 3 secunde. Eu, care intorc privirea de cate ori vad untr-un film un ac de seringa ce patrunde in carne, am ajuns sa imi fac injectii subcutanate in pielea abdomenului!!! Am facut progrese cu heparina de rigoare si acum sunt foarte optimist cu tratamentul ramas. Poate o sa va povestesc cum e sa faci toate analizele de sange si o investigatie Doppler in doar o ora.

Sa nu uitam de unde am plecat si sa va fac si un cadou, fetele mele. Tuturor celor pe care le citesc, le am in blogroll, le iubesc, care m-a nascut, care ma suporta de 18 ani, care m-au invatat,… Doamnelor si Doamnelor, TUDOR ARGHEZI:

Tudor Arghezi – Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sînul tau cu bumbi de dude,
De buzele-ti carnoase, dulci si ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De soldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tai mi-e dor,
Sa-mi strînga capul înlauntrul lor.
Da-mi pe limba sa le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea si viata mea.

Tu nu stii, ca la rau si bine,
Inima, gîndul meu, lipite sînt de tine,
Ca iedera te înfasoara
Sufletul meu, cu frunza lui usoara.
Tulpina ta se-nalta pîn’ la stele
Strînsa de vrejul gîndurilor mele.
Tu nu stii ca esti totul pentru mine,
Lumina mea si zarile senine,
Vazduhul nalt si apa ce o sorb,
Sufletul meu fara de tine-i orb,
Mîna tînjeste, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de sacara fara ploaie.
Pamîntul meu te cere, cerul meu,
În care-aud soptind pe Dumnezeu.
Gradina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Tîsnind în sus în soare
Si-aducatoare de racoare.

Vino, femeia mea, sa te mîngîi
De-a lungul pîna la calcîi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Ma uit la tine, te framînti ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde si topaze.
Strecoara-te subt luntrea mea si lina
Du-mi-o-n adînc si în lumina.

Te cînt ca un copil batrîn,
Lasa-ma sa mi te-adorm pe sîn,
Lasa-te-ntreaga sa îti leagan moale
În luntre farmecele tale
Si frumusetile tacute.
Bijuteria mea cu pietre nestiute
Decît de robul tau care te cînta,
Vino încet si ma-nvesmînta
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu esti iubita mea,
Stapîna mea,
Durerea mea si bucuria mea.
Noi sîntem unul amîndoi
Ca un altoi lînga un alt altoi
Si-n lumea toata suntem numai noi,
Ca doua carti legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, pîna la moarte.
Sa nu mai stiu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufarul meu deschis
Plin de parfume rare si de vis.
Vino gradino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rîndunea
Iubita mea, femeia mea.