Una scurta, medicala.

Vad sambata dimineata la un maaaaare post de stiri, de maaaare angajament un reportaj despre niste contribuabili care se aseaza la coada la medicul de familie ca sa-si ia un bon, de la ora 3 dimineata. Un judet oarecare, dintr-o tara oarecare… sa zicem Romania, de exemplu. Apoi urmeaza si comentariul unei fiinte omenesti care are o oarece legatura cu CAS-ul. Zice fiinta ca un medic de familie NU ARE VOIE de la CAS sa preia mai mult de 15 pacienti pe zi. Mishteaux!

Va prezint pe doctorita mea de familie, care munceste de la 9 dimineata pana la 9 seara. O cheama Maria si are pauza intre ora 3 si 5 dupa-amiaza. Va rog sa observati ora la care m-a primit ( cu 4 minute intarziere!!!) si ce numar de ordine aveam. Inutil sa mai precizez ca programarea am luat-o prin telefon. Se putea si prin internet, dar… Pana la ora 9 seara a mai luat, lejer, inca 20 de persoane, si aici nu mai socotim gravidele cu oarecari urgente si prioritati si pe cei foarte batrani cu aceleasi prioritati.

Doua state. Doua sisteme medicale. Doua atitudini convergente. Uniunea Europeana. 2013!

Hai sictir!

Programare la medic

Anunțuri

Mult-iubite si stimate tovarase secretar-general al Partidului Nicolae Ceausescu, sa te sparg la nas !

”Dictatura lui Nicolae Ceausescu 1965-1989 – Geniul Carpatilor” – Adam Burakowski. Editura Polirom 2011.

Ca om simplu, din popor, am perceput viata in tara ca frumoasa pana prin `78, cand aveam deja 10 ani. Tin minte ca traversam cu mama de mana pana in Piata Progresul, in hala, si era acolo un nene cu o tepusa lunga de fier langa un mare bazin plin cu apa si crapi. Mama ii arata ”victima”, nenea il intepa si il scotea afara si de acolo, tusti! pe cantar. Apoi mergeam in piata unde cumparam si o gaina vie, pe care o taia tata in spatele blocului cand venea de la munca, ceva rosii, cartofi, ma rog… cumparaturi. Pana am facut 16 ani si am intrat la scoala profesionala eram deja acrit de atata socialism, de-mi dadea pe-afara prin urechi. Aveam la activ zeci de actiuni ”Coada la carne” si sute de misiuni ”Cartela” indeplinite. ”Coada la carne” incepea pe la ora 9 seara la ”macelaria” din piata, de vizavi de bloc sau la cea de pe Platou, cea din fata blocului H2, lipit de al nostru, H1, la inceputul strazii care mergea spre scoala. Ne asezam in ordinea venirii, fiecare cu scaunelul din dotare la coada. Uneori mergeam singur, alteori cu Vali, fratele meu. Eram veniti de prin tot cartierul: copii, pensionari, muncitori care tineau randul pentru sot/sotie pana iesea din schimbul 3, securisti… lume buna. La ora 2-3 in dupa-amiaza urmatoare incepeau miscarile de trupe: apareau si cei carora le tinusesi randul. De regula la noi venea si mama, ca tata baga ore suplimentare. Se strangeau cam 3-400 de persoane. Pe la ora 15 venea si macelarul si deschidea pravalia. MACELARUL era dumnezeul nostru. Alfa si Omega. Ying si Yang. Soarele si Luna. Statea in usa magazinului si, cu privirea lui de Tony Montana inainte de a omori pe cineva, cu pleoapele lasate pe jumatate, cu scobitoarea in coltul gurii, cu gusile si cefele lui revarsate peste guler, gajaia in registru subsonic, aproape imperceptibil: ”Intrati cate 5 si in ordine, ca altfel inchid pravalia!”. Si intram spasiti in Templul Carnii. In vitrine erau foarte multe produse: untura, slanina fara pic de carne si o mare varietate de atomi de oxigen. ”Pachetele de 32” era de fapt niste rasoale: o bucata de os cu grasime si cu carne, amestecate cam juma-juma. Si costau 32 de lei. Si se dadeau cate doua, ”sa ajunga la toata lumea”. O rezolvam pe o saptamana, daca mama reusea sa faca acrobatiile de rigoare: Vegeta la greu, cartofi, foi de dafin, piper, etc…

Misiunea ”Cartela” era mai usoara, ca dura mai putin. La o statie de tramvai de casa era o alimentara, statia se chema Bacovia, dar noi ii spuneam ”Viseu”, ca acolo era o carciuma ce se chema asa. Listele cu toti locatarii din bloc ce aveau dreptul la zahar si la ulei erau intocmite de Nea Aurica, administratorul si de nea Serban, presedintele. Aveam o sacosa speciala cu sticle speciale pentru ulei si o alta speciala pentru zahar. Uleiul venea in niste butoaie mari in care se baga o pompa tiganeasca, din tabla subtire zincata, si cu o sarma in varf. Tanti tragea de sarma, uleiul urca in pompa si apoi curgea prin palnie in sticla mea. Niciodata tanti nu gresea in asa fel incat uleiul sa dea pe afara, dar intotdeauna gresea cand muta palnia de la o sticla la alta. Spalam noi sticlele si mai ales sacosa, dar mirosul de ranced ramanea. Cu zaharul era mai simplu: era scos din saci si varsat intr-o lada mare de lemn si de unde se scotea in pungi cu o lopatica de plastic. Uneori tanti mai dadea incolo si cate un soricel viu sau mort, dar nici noi nu vedeam, nici ea nu se agita. Cred ca am pierdut vreo doi ani din viata mea de copil si de adolescent cu cozile astea.

Adam Burakowski a scris la aceasta carte 6 ani. E cu totul diferita de amintirile mele punctuale, de traitor in comunismul romanesc si comemorate in mod profan mai sus. Omul este un istoric specializat in istoria comunismului din Est. O mare amaraciune razbate in Cuvantul Inainte pentru ca nu a putut sa se documenteze mai temeinic de la prima sursa, arhivele romanesti. Nu se poate!. E cam complicat, atata vreme cat cei care au pus la cale niste manevre politice si militare, pe care ulterior le-au lipit pe soclul Revolutiei Romane, sunt inca in viata si activi dpdv politic. Un nume aleatoriu care imi vine acum in minte? Sa ziceeeem… Ion Iliescu. Asta mi-a venit.

Totusi Burakowski reuseste, cu ajutorul notelor, informarilor si analizelor provenite de la Ambasada Republicii Populare Poloneze la Bucuresti si acela al muncii altor cercetatori romani de dupa Revolutie, sa creeze o imagine completa, bine documentata a ascensiunii lui Nicolae Ceausescu la putere. Dar mai ales subiectiva. Am mai citit despre Ceasca multe documente si carti memorialistice, dar in toate, fara exceptie, autorul se departeaza cumva de politica jupanului, creeaza o lume utopica in care el e buricul pamantului, nu a gresit, e dizident, trage spuza pe turta lui, etc… Am citit pe Barladeanu, Brucan, Mizil, Dumitru Popescu- Dumnezeu si pe multi, multi, multi altii. Inclusiv Iliescu, daca va intrebati cum imi mai omor eu niste neuroni si cateva zeci de ore din viata. Nimeni nu e vinovat. Toti sunt dizidenti. Ea a fost de vina, ca el era baiat bun. Ei bine, nu!.

In cartea lui Adam Burakowski aveti, pas cu pas, evolutia lui Ceausescu si a celor din imediata vecinatate. Cum a ajuns la putere pentru ca marii jmekeri Maurer, Stoica, Draghici, Apostol nu au avut curajul sa zica NU. Cum au erupt niste boi precum Bobu, Manescu si Stefan Andrei direct in politica la nivel inalt. Cum se traia in tara. Cifre reci, dar exacte asupra starii economiei, asupra politicii externe, copilul iubit al lui Ceasca, cum s-a inceput cu mintirea asupra productiei agricole si industriale, cum a inceput Cantarea Romaniei sau Daciada. Aflam adevarul crud despre invazia Cehoslovaciei de catre cele 5 tari socialiste: Romania nici nu fusese ”invitata” la bairam. Mai devreme, aflam despre ”turistii” sovietici si bulgari care au tranzitat Romania cu destinatia Ungaria in 1956. Va suna cunoscut? Si mie.

Rar mi-a fost dat sa citesc o carte atat de nepartinitoare. Epitetele si adjectivele aproape ca lipsesc cu desavarsire, iar atunci cand sunt prezente, sunt si explicate. Acest polonez care vorbeste la perfectie romaneste m-a uimit prin precizia datelor si prin faptul ca se dovedeste, de la prima pagina la ultima, un arbitru, nu un calau sau avocat de duzina.

Cartea e editata in 2011, eu in vara aia am cumparat-o, deci ar trebui sa o mai gasiti prin librarii.
Cat despre tovarasul Nicolae Ceausescu, a carui zi de nastere am fi sarbatorit-o astazi cu doua ore de televiziune si cu niste ore suplimentare la uzina, ca sa nu mai zic de ciorba de tacamuri mancata in frig, la etajul 9, ramane cum am stabilit: sa te sparg la nas, conducator iubit !!!

Ai cancer. Traiesti in Romania. Nu ai bani de citostatice. ESTI MORT !!!

…Ai 1,80 si 100 de kg. Esti un munte de om si muncesti de dimineata pana seara. Dintr-odata, parca obosesti mai repede, nu iti mai prieste mancarea, nu mai dormi bine, nu esti in apele tale. Te duci la doctor si ii spui ca ai impresia ca esti un pic racit, ca te simti extenuat. Faci analize si, intr-o dimineata, primesti vestea: ”Ai cancer!”. Ramai blocat. Ce poti face? Doctorul spune ca incepi imediat tratamentul. Tu, care ti-ai platit toata viata asigurarea de sanatate si taxele si impozitele, stai cumva linistit, ca stii ca in Romania tratamentul este gratuit si garantat de catre stat. GRESIT !

…Ai ajuns la concluzia ca vrei un copil. Stiu, ai avut ceva probleme in trecut, dar acum vei fi o tanara mamica cu un salariu stabil, sotul are si el o slujba bine platita. Stati cu chirie, ca nu va mai puteti apropia de un credit la banca, astea sunt pentru jmekerii cu pile deja… Nu conteaza, ai nascut o frumusete de fetita la termen. Creste. Are rezultate bune in clasa a-II-a deja. O vezi ca e cam palida, nu se mai concentreaza la lectii, nu mai vine cu 10 acasa, cum te obisnuise. O duci la doctor. Primesti verdictul: ”Leucemie!”. Totul se prabuseste in jurul tau, dar iti aduci aminte ca statul roman plateste integral tratamentul. Ai citit despre celule stem si alte tratamente revolutionare, despre rate ridicate de supravietuire, despre transplanturi de maduva, dar doctorul tau da din cap putin dezamagit si compatimitor, dandu-se la o parte din calea ta si lasandu-te sa intri prin usa cea neagra a realitatii: birocratia.

Se spune si se STIE despre un guvern, cel putin in aceste momente pe care le traim, ca nu poate incalca intelegerile pe care precedentul le-a semnat, in relatia cu alte guverne. Ar fi haos, anarhie, ar fi razboi in 24 de ore. Asta pentru ca politicienii spun multe prostii si promit multe in goana lor dupa voturi. De unde si celebrul dicton latin, insusit de diplomatie inca din cele mai vechi timpuri: ”Verba volant, scripta manent”. Dar ce facem cu promisiunile unui guvern in ceea ce priveste propriul popor? USL a castigat alegerile en-fanfare nu pentru ca a venit cu cine stie ce strategie economica la baza, nu. A venit la putere pe valul nemultumirii populare care avea la baza doar un unic punct: ”Jos Basescu si PDL, ca ne-am saturat!”. Problema citostaticelor e veche de cativa ani; de vreo doi incoace nu mai putin de 4 ministri promit rezolvarea ei. Se vede treaba ca, undeva, candva, grija fata de bolnavul de cancer care traieste in Romania, cat o mai trai, s-a evaporat. Politicienii dezbat, Parlamentul se misca precum stim, institutiile statului si mai ca melcul si oamenii mor. MOR CU ZILE, ASTEPTAND CA STATUL COLECTOR DE ASIGURARI DE SANATATE SI TAXE SI IMPOZITE SA FACA CEVA !!! S-a ajuns la situatia in care vreo 300 de oameni sa faca o retea in care sa schimbe intre ei medicamentele necesare unuia sau altuia dintre ei, exact ca in comuna primitiva: iti dau doi pesti si imi dai o piele de oaie. Nu glumim: oamenii fac troc cu viata si trag cu urechea daca cumva STATUL isi revine in simtiri. O avea statul timp de stat, dar oamenii acestia nu au. EI PUR SI SIMPLU MOR.

Inainte de a trece la linkuri vreau sa mai spun ceva: nimeni nu e la adapost de a se imbolnavi de cancer. Am cunoscut oameni care au murit de cancer pulmonar fara sa fi fumat vreodata, stiu pe cineva care a murit de ciroza fara a fi un bautor inrait, ne-a murit o prietena de familie de cancer la san in 6 luni, pana sa ne dumirim cu totii ca e adevarat… Se poate intampla oricui. Dar se pare ca in Romania problema asta e dezbatuta cu o mai putina ardoare decat buzele lu` Bianca, divorturile la zi, ciobanismele lui Gigi (care, totusi a facut doua gesturi care pe mine m-au impresionat, si la care voi reveni), incinerarea lui Sergiu Nicolaescu, etc… Va imaginati ca soarta TUTUROR bolnavilor de cancer din Romania depinde de un fel de fond de rulment de 800.000 de euro pentru medicamente propus de Raed Arafat? Nu comentez calitatea omului si nu deschid o discutie acum despre el, ramane totusi cel de la care a plecat revolta anti-basista si care a dus la instalarea USL la putere- este totusi cel mai roman dintre romanii nascuti pe malurile Iordanului pe care-l stiu. Vorbesc de suma. 800.000 de euro? Nici macar un milion??? Deci avem cetateni romani care mor in interiorul granitelor nu pentru ca statul nu asigura plata integrala a tratamentului anti-cancer, ci pentru ca nu se poate crea un ”fond de rulment”, nascut in urma unor negocieri ????? In situatia in care avem MAI MULTI parlamentari, care cheltuie MAI MULTI bani pentru cazare si masini si potol si curent electric si secretare si soferi?

Prietena Simona Tache trece printr-o mare incercare a vietii. Ea nu spune despre ce e vorba, nici eu nu o intreb si mi se pare corect. Dar astazi de dimineata a venit si A STRIGAT:

”Toți cei care sunteți jurnaliști SCRIEȚI, FACEȚI EMISIUNI, DEZBATERI, TALK-SHOW-URI, ȘTIRI! Toți cei care aveți bloguri SCRIEȚI! Toți cei care aveți conturi pe rețelele de socializare SCRIEȚI! TOȚI cei care aveți internet DISTRIBUIȚI ceea ce scriu toți ceilalți!

Tuturor celor care mi-ați oferit ajutor într-o problemă foarte personală în aceste zile și mi-ați spus că vă pot cere orice: vă cer asta, vă rog să facem împreună ceva împotriva acestei nenorociri pe cale să fie comisă de guvernul României. Trebuie ca, până miercuri, când se bate în cuie bugetul, să se mai poată face ceva!”

Ceea ce si fac. Cititi articolul si pe cel de la care aplecat acesta sesizare (sa nu o numim leapsa, va rog…).

Si amintiti-va: noi vorbim si OAMENII MOR!

Alo,domnul emigrantul ! Vreti sa va intoarceti in Romania ? Eu va rog insistent sa va mai ganditi !!!

Prietenul El Lunes, poreclit si Mishu, disparuse de la un timp de pe blog. Ma gandeam ca, tacticos cum il stiu, pregateste vreun gigantic articol despre castrele celtice de pe coasta Galiciei, ca asa face el: la fiecare articol se documenteaza temeinic. Aiurea! Prietenul Mishu e in tara si e tare ocupat sa ia bataie de la bodigarji in prezenta militienilor din Centrul Vechi, in Bucurestii iubiti. Povestea e tare de tot, dar nu incredibila si sunt 110% sigur ca putea fi si mai rau. Cititi pana unde s-a coborat nivelul ”sigurantei cetateanului”, cititi si printre randuri si, mai ales, cititi comentariile. Pana la ultimul!

Supces 😉

Ce replica primesti cand vorbesti prostii.

Cel care mi-a trimis acest text imi este prieten si traieste in Anglia. Senatorul cu pricina e domnu` Riceard, sau Riki, cum l-am botezat eu aici. Fara alte comentarii, va invit sa cititi:

” Scrisoare deschisă către d-l senator Viorel Badea
Am primit ieri, pe grupul yahoo romaniansinedinburgh, o scrisoare din partea d-lui senator Viorel Badea, care s-a gândit să mă felicite cu ocazia, cică, a Zilei românilor de pretutindeni.
Dau mai jos scrisoarea d-lui senator, urmată de răspunsul meu, pentru că nu se cuvine să te heretisească (poate firitisească? – AS) omul, iar tu să nu-i întorci amabilităţile.
„1 Decembrie”.
Dragi români de pretutindeni, cu prilejul Zilei românilor de pretutindeni vă adresez vouă, românilor din lumea întreagă, calde felicitări, precum şi îndemnul de a păstra în suflet spiritul, cultura şi limba românească. Doresc să vă felicit şi să vă mulţumesc pentru contribuţia pe care o aduceţi la dezvoltarea comunităţilor şi a ţărilor în care vă aflaţi, precum şi pentru păstrarea şi afirmarea valorilor şi tradiţiilor româneşti. Din Australia până în America de Nord, din Europa şi până în Asia, românii au ridicat pe podiumurile sportului de performanţă drapelul naţional al României, au dus la cele mai prestigioase universităţi frumosul grai românesc şi excelează în orice domeniu unde activează, făcând cinste ţării natale.Trebuie să ne amintim că suntem români în fiecare zi dăruita nouă de Dumnezeu şi să păstrăm vii în inimile noastre cuvintele lui M. Sadoveanu:
„Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci o datorie către neamul nostru, nu înseamnă pretenţia că sântem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”
Doresc să vă felicit, de asemenea, şi cu ocazia Zilei Naţionale a României. Avem datoria de a păstra vie şi a cinsti amintirea celor ce au luptat pentru unitatea şi libertatea poporului, precum şi de a privi spre viitor cu optimismul, curajul şi încrederea cu care au făcut-o şi strămoşii noştri, de la cei căzuţi pe câmpul de luptă, până la cei care au pierit în inumanele închisori comuniste. Cu aceste ocazii, transmit românilor de pretutindeni cele mai bune gânduri şi urări de sănătate, fericire şi succes. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze România şi pe români, oriunde s-ar afla ei. La Mulţi Ani, România! La Mulţi Ani, români de pretutindeni!
Birou Senatorial Viorel Badea, Senator Pentru românii din Europa şi Asia, Membru al Delegaţiei Permanente a Parlamentului României la APCE, Preşedinte al Comisiei pentru Românii de Pretutindeni. Tel/Fax: 0213101911
http://www.badeaviorel.ro
RASPUNSUL:
” Dragă Domnule Senator Viorel Badea,
Sânt şi eu unul dintre „românii de pretutindeni” care au primit scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu ştiam, a „Zilei românilor de pretutindeni” . Vă mulţumesc pentru caldele urări şi îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sunt exagerate în ce mă priveşte pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresaţi. N-am adus nici o „contribuţie comunităţii” care a binevoit să mă primească (în afară de câteva taxe), n-am afirmat prin nimic „valorile româneşti” , nu practic sport de performanţă sub drapelul ţării, iar singurul domeniu în care excelez deocamdată este livrarea de mâncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca „delivery driver” la un restaurant dintr-un orăşel scoţian. Alta ar fi fost însă situaţia dacă mi-aţi fi scris, dvs. sau unul dintre numeroşii dvs. colegi din Parlament, acum şase luni, când încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iaşi. Aş fi putut să vă răspund că sânt cercetător ştiinţific la Universitatea Al. I. Cuza şi că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima ediţie critică a celei mai vechi Biblii româneşti (Ştiaţi că sântem ultimul neam din Europa care încă n-are prima sa Biblie într-o ediţie critică?). M-aş fi mândrit cu fetele mele, care practicau un sport de performanţă sub drapelul ţării, cum spuneţi, şi m-aş fi lăudat că am dus şi eu puţin din „graiul ţării” mele pe la Paris şi Geneva, sau că mi-am petrecut şapte ani printre vechile manuscrise româneşti, primind pentru munca mea o „summa cum laude”. Dar nici dumneavoastră nu mi-aţi scris, nici eu nu v-am răspuns. Aşa merg lucrurile, cum s-ar spune.
Dar de ce-mi scrieţi tocmai acum, când mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, şi ne-am alăturat şi noi „românilor de pretutindeni” care-şi caută pe aiurea dreptatea pe care n-au găsit-o în ţară? Ca să-mi arătaţi că vă pasă? Dacă vă păsa atât de mult de „valorile şi tradiţiile româneşti”, de ce nu mi-aţi scris, dvs. sau colegii dvs., pe când eram în ţară? De ce nu m-aţi întrebat cum ne descurcăm cu nouă sute de lei pe lună, eu şi colegele mele, tineri doctori în filologie şi slujbaşi ai culturii române pentru care suspinaţi acum? V-aş fi rugat atunci, dacă ştiam că vă interesează atât de mult istoria neamului, să faceţi ceva pentru profesorul meu de istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente. V-aş fi chemat la Iaşi să vedeţi cum trăieşte de pe o zi pe alta un antrenor de performanţă, pentru care s-a cântat imnul României la Berlin, şi cum nişte copii devotaţi se antrenează să devină campioni pe podelele roase şi pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală. V-aş fi dus prin oraş şi v-aş fi arătat Filarmonica ieşeană, care de zece ani stă să se prăbuşească sub schele, şi Teatrul Naţional, mutat într-un cub de carton. Şi la urma urmei, dacă tot invocaţi acum cuvintele lui Sadoveanu şi îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-aş fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, minţit, furat şi umilit în ţara mea. Şi că am obosit să devin „vrednic” printre şmecheri, canalii politice şi „băieţi deştepţi”. Dar, repet, nici dvs. nu m-aţi întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Şi atunci, de ce m-aţi găsit tocmai acum, Domnule senator ? E un cinism fără de margini să-i heretisiţi (? firitisiţi – AS) pe emigranţii români cu ocazia unei aşa-zise „zile a românilor de pretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor de pretutindeni, există doar o singură zi a românilor şi a României din care găştile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine şi pe alte milioane de compatrioţi, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinţii şi prietenii şi să ne căutăm pe aiurea pâinea şi dreptatea. Ce sărbătoare vedeţi în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărţite, pentru fraţii şi prietenii lăsaţi în urmă, sau pentru acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au spânzurat în ţară de dorul lor. Şi, în general, nu există sărbători adevărate când te afli „pretutindeni”, ci doar acasă. Iertaţi-mă, dar n-am nevoie să-mi amintiţi dvs. de „valorile româneşti” . Ocupaţi-vă de ele în ţară, acolo unde cultura şi valorile româneşti sunt lăsate în paragină.
Şi v-aş mai ruga ceva !!! Sânteţi totuşi un reprezentant al clasei politice româneşti. Aveţi decenţa de a nu amesteca în gesturile dvs. electorale amintirea „acelor ce au luptat pentru libertatea poporului”. În Franţa am cunoscut un om care şi-a pierdut o mână în masacrul de la Otopeni, în decembrie ’89. Lucrează acum ca magazioner la un depozit, din mila unor străini generoşi. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sunt amintiţi „eroii” din decembrie ’89. Altfel, o duce bine (în curând, îl veţi putea vedea şi auzi într-un documentar TV despre Revoluţie, à propos, nu-i aşa, de cei care… „fac cinste ţării natale”).
La sfârşit, aş vrea să vă asigur că nu mi-e ruşine că sânt român. Aşa mi-am învăţat şi fetele, să nu le fie ruşine să spună de unde vin. Singurele momente în care mi-e ruşine că-s român sunt atunci când politicienii îmi vorbesc despre România. În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-aş cere să păstraţi măcar distanţa tăcerii?

Ioan-Florin Florescu „

Domnul Eminescu.

”Eminescu, prieteni, e o clipă. E clipa când cosmosul s-a oprit din mers şi a vorbit româneşte. Iar astăzi e ziua lui.”- Daniel Bejan.

Si un interviu cu Mihai Eminescu, jurnalist la Ziarul Timpul. Este atat de actual incat pare ca istoria a stat in loc, doar pentru a-l confirma.

Primul contact face(book) to face(book) cu deputatul meu. E de bine!

L-am intrebat astazi de domnul Aurelian Mihai, cel care a devenit deputat in Colegiul 1 Diaspora, deci si al meu, care a fost activitatea dansului de cand s-a ales pana astazi. Trebuia sa fiu mai atent si sa nu zburatacesc omul asa, ca un tractor care intra cu toate rotile intr-o florarie. A fost o perioada in care noii alesi s-au acomodat, au depus juramantul, au inceput sa-si intre usor-usor in paine. Apoi, a fost si perioada sarbatorilor si trebuie sa fii un pic marlan sa-i ceri unui om sa munceasca atunci cand tu insuti…., atunci cand tu insuti! 🙂

Dialogul este acesta si a avut loc pe contul dansului de facebook:

Dongabone:
”Domnule deputat. Fiind ales ca si deputatul meu in colegiul 1 Diaspora, va fac o provocare: ce ar fi sa ne anuntati si pe noi in fiecare luna despre activitatea dumneavoastra? V-ati dovedit foarte activ in campania electorala, ati castigat colegiul la scor , ati devenit si deputatul meu, chiar daca nu am fost la vot. Acum as vrea sa stiu ce faceti pentru emigratie. Va anunt din capul locului ca aceasta intrebare a mea si eventualele raspunsuri din partea dumneavoastra le voi publica pe blogul meu, dedicat emigratiei: dongabone.com. Astept, domnule deputat, un raspuns din partea dumneavoastra si un eventual raport asupra primei luni in functie. Al dumneavoastra, cu respect, Gabriel Toma. Va multumesc.”

deputat Aurelian Mihai:
” Buna seara, daca ati urmarit ultima emisiune 0TV in direct din anul trecut am prezentat raportul de lucru, de prezenta mai bine spus, cand Parlamentul va binevoi sa inceapa sesiunea si eu sau colegii mei sa incepem lucrul, veti avea si raportul de lucru, trimestrial nu lunar, astfel electoratul va avea un rezutlat clar din munca mea sau a noastra, insa anuntul dvs. prin care imi transmiteti ca desi nu ati votat mi-a placut 🙂 ”

Dongabone:
”Asta este insasi esenta democratiei, nu? Sa va mai fac inca o marturisire: nu ma uit nici la OTV, asa ca v-as ruga sa-mi spuneti unde veti face public raportul trimestrial. Multumesc.”

deputat Aurelian Mihai:
”Il fac public doar la 0TV,deocamdata, in direct! Este singurul post de televiziune interesat de problemele particulare ale diasporei! Cu siguranta daca veti fi interesat, veti urmari! Salutari!i”

Dongabone:
”Domnule deputat v-as ruga, totusi, sa-mi mai raspundeti la cateva intrebari, pentru a putea publica in aceasta seara articolul, si dupa aceea promit sa nu va mai deranjez: unde veti avea biroul din teritoriu? va fi aici, in Spania, unde locuiti? totusi, unde pot vedea activitatea dvs trimestriala? o veti si publica intr-un mediu oficial, sa zicem pe site-ul Camerei deputatilor? daca nu, si alegeti doar OTV pentru mediatizarea lui, ne veti anunta si pe noi? Inca o data, va multumesc si mult succes in munca. Seara buna.”

deputat Aurelian Mihai:
” Buna seara, sincer imi este greu sa va spun unde va fiinta fizic biroul din teritoriu, mizez mai mult pe colaborarea cu romanii din diaspora ca si pana in prezent, cat priveste activitatea mea, raportul despre care am discutat, voi anunta din timp cand voi publica datele asteptate, vizez de asemenea o colaborare cu principalele ziare romanesti din strainatate, daca la presa scrisa va referiti, de asemenea voi avea un raport chiar pe aceasta adresa in facebook. M-ati inteles gresit, nu ma deranjati, mai ales daca discutam la subiect, insa cu privire la 0TV ramane valabil ce am scris mai sus din considerentele amintite.”

Dongabone:
” Am inteles. Va trimit linkul indata ce termin articolul.”

Cam atat. Omul este de bun simt, politicos, este INCA dispus sa discute cu o miorita pe care se presupune ca o va pastori in urmatorii 4 ani si e plin de solicitudine, atitudine care a cam lipsit pana acum in relatia alegator-ales pana acum. Chiar daca, repet, nu l-am votat si imi cunoasteti parerea, sa-i spunem reticenta, asupra lui DD si a OTV. Dar, asa cum ii spuneam si dumnealui, asta este insasi esenta democratiei: eu nu te-am votat, tu nu m-ai convins, dar ai fost ales si de acum incolo trebuie sa ne respectam.

Repet: omul se dovedeste plin de bun-simt si imi place cum a inceput. Nu pot decat sa-i urez spor la treaba si multa putere de munca.

PS: dialogul il puteti urmari pe contul de facebook Aurelian Mihai.