O noapte de vis cu Romulus si Ileana Vulpescu

Aprilie 1993. Eram la sediul PRM și intră președintele organizației de tineret, Nicu Vasilescu. Îmi dă niște foi de hărtie:
– Gabriele, asta e!

Ne straduiam de ceva vreme sa scoatem revista proprie in cadrul miscarii nationaliste. Existau deja Romania Mare, Europa, cred ca aparuse si Politica, tot a PRM, cei de la Vatra Romaneasca si PUNR aveau si ei. Ne gandisem ca era o idee buna si aparitia unui saptamanal al tineretului nationalist. Mai ales ca la vremea aceea se consuma presa cu zecile de tone zilnic. Foile erau crochiuri cu paginatia, rubricile si subiectele viitoarei reviste. Aveam si 3 variante de nume. Deja facusem cateva zeci de ore de jurnalistica cu fenomenalul scriitor si critic literar Mihai Ungheanu, intr-un fel de clasa incropita acolo, in redactia din Calea Victoriei si la care participau cam 15 tineri.

Ma uit peste foi ii zic ca mi se pare in regula. Zice:
– Iei taxiul de urgenta si te duci la Romulus Vulpescu, ca te asteapta.
Ma duc la adresa indicata, undeva pe langa Piata Rosetti. Urc,sun. Imi deschide maestrul: – Bunaziua-bunaziua, sunt cutare, m-a trimis Vasilescu sa va dau proiectul. – Bine, lasa-l aici, bunaziua-bunaziua.
Sincer sa fiu, nu eram impresionat. De doi ani avusesem ocazia sa stau de vorba si la masa cu multi oameni de cultura, prin prisma activitatii de la revista. Erau si alte vremuri si Vadim era altul. Eugen Barbu inca traia si el, alaturi de Mircea Musat, erau singurii care reuseau sa-l tempereze cand o lua pe campii. Fusesem la o sprituiala cu Fanus Neagu, apucasem sa vorbesc cu Mircea Micu si cu Mihai Ungheanu in particular, de Eugen Barbu nu mai vorbesc. Adrian Paunescu imi facuse onoarea sa-mi stranga mana si sa-mi dea in dar o carte, ca apoi sa ma traga de urechi pentru ca publicasem un articol despre Razvan Theodorescu, in care, printre altele, ii ziceam Cap de Cauciuc.

Dupa cateva zile imi spune Nicu sa ma duc acasa sa ma schimb in haine mai de iesit in oras, ca de obicei veneam la redactie direct de la munca, si ca ne vedem in fata blocului la Romulus Vulpescu la ora 18. Zis si facut. Nicu vine cu un platou de fursecuri si prajituri, cu un buchet de flori si o sticla de vin mai scumputa. Urcam, sunam.

Ne deschide maestrul.
-La multi Ani, maestre!, zice Nicu
Eu raman siderat, habar n-aveam ca e ziua lui. Intram in casa.
Era tare fericit ca primise multe cadouri. Iosif Boda, consilierul lui Iliescu tocmai plecase si ii adusese o felicitare si un buchet de flori, Victor Surdu ii adusese un tablou de dimensiuni mai mici sau o carte, nu mai retin, si multi altii trecusera pe acolo.
Intai ne prezinta casa. Nu am vazut in viata mea atatea carti in casa unui om. Salonul, impartit in doua, un spatiu continand o masa mare cu 6 sau 8 scaune si un spatiu de lucru, ca un birou, era inconjurat de o biblioteca pana la tavan, nelasand nici un centimetru de perete liber, doar deasupra usilor. Mai era o camera dedicata in totalitate cartilor: de sus pana jos, pe pereti, carti iar pe sol teancuri intregi, asteptand o aranjare viitoare. O debara, ca un fel de Sfanta-Sfintelor, incuiata, in care erau raritatile: editii princeps, editii rare, unicate, carti cu autograf sau semnatura…

Apoi ne-am asezat la masa. A scos hartiile de la noi si ne-a desfiintat in 3 minute 🙂 . Fusese la Biblioteca Academiei si studiase cele 3 variante de titlu pe care le propuseseram noi. TOATE mai fusesera folosite. Apoi ne-a refacut paginatia, a schimbat rubricile si le-a redenumit, pe unele le-a scos de tot, a bagat doua sectiuni de fotografie… Ce sa mai vorbim, la cele 3-4 pagini pe care le produseseram noi, dumnealui ne-a oferit o revista numai buna de tras la tipar in dimineata urmatoare, cu intreaga structura intinsa pe vreo 30 de pagini. Vine si Ioana Vulpescu, fiica. Cu Ioana ne cunosteam foarte bine, era cam da varsta noastra, avea functie in organizatie, lucra in redactie si ne vedeam zilnic. Dupa care a venit si doamna Ileana. Am stat un pic de vorba, doamna s-a retras si ne-a pregatit ceva de-ale gurii si maestrul a scos o damigeana de vin alb primit cadou din nu stiu ce regiune. Nu ne-am pus in cap cu bautura, dar ne-am pus la vorba.

Actiunea ”Podul de flori peste Prut” era in plin avant. Adrian Paunescu se implica cu toate celulele lui in asta, Vatra Romaneasca la fel, Vadim si altii organizau spectacole, Grigore Vieru era la maximul de turatie si apreciat pe ambele maluri ale Prutului. Marele cutremur al mortii sotilor Ion si Doina Aldea Teodorovici inca producea unde de soc… Maestrul pleda in fata noastra, ca viitori lideri politici, in apropierea dintre romanii de dincoace si de dincolo, prin litera. Sa le trimitem carti, sa-i aducem aici si sa-i invatam adevarata istorie, sa mergem acolo si sa-i invatam ca limba moldoveneasca nu exista, ca Stefan a domnit si aici si dincolo peste un singur popor, nu peste romani si moldoveni. Vasilescu a si strans un camion de medicamente si carti si l-a insotit la Chisinau, de era sa-si lase si oasele pe acolo, ca razboiul dintre separatistii din Transnistria si ai nostri nu se terminase. Avea sclipiri in ochi si intonatii ale glasului care pe mine m-au speriat si m-au facut sa inteleg cum arata intr-adevar un om pasionat, obsedat, dedicat total miracolului care se numeste Limba Romana.

Ni s-a alaturat discutiei si doamna Ileana; ne prezinta si un exemplu in care, cu intentii bune, poti sa faci lucruri rele: o editura de peste Prut ( refuz sa spun Republica Moldova) tocmai ce publicase ”Arta Conversatiei” a domniei sale. Pe coperta cartii, dealtfel scoasa in conditii deosebite, se afla si autorul: I. Vulpescu. Si doamna ma intreaba:
– Ia spune, Gabriel, ai auzit vreodata de Ion Vulpescu?
-Nu.
-Dar de Ianos Vulpescu?
-Nu
-Dar de Ismail Vulpescu?
-Nu, evident, zic eu razand.
-Ei bine, fara permisiunea autorului de aceea nu se pun prescurtari sau initiale la numele autorului. Cum ar arata pe o coperta ”G.G. Marquez”? Cine e ala Gigi Marquez? Gabriel Garcia Marquez, asa il cheama pe scriitor. Ai citit ceva de George R.R. Martin?
– Da, zic. ”Regii Nisipurilor”.
-Ei, vezi? Autorul asa se semneaza! Ce-i aia I. Vulpescu???

Sotii Vulpescu pot… puteau fi numiti fara nici o urma de ironie sau ireverenta o fiinta bicefala. De cele mai multe ori, daca unul incepea o fraza, celalalt o termina. Daca unul folosea in discutie vreun citat, celalalt se ridica de la masa si aducea cartea ce continea citatul si ni-l arata. Se completau reciproc fara sa se priveasca in ochi sau sa foloseasca vreun limbaj secret al privirilor, sprancenelor, grimaselor. Erau pur si simplu doi oameni care isi umpleau viata unul celuilalt. Am stat pana pe la 5 dimineata sorbind din licoarea aceea binecuvantata si dulce si vorbind despre niste lucruri care incepeau de la daci si se terminau la ce va sa fie peste 200 de ani.

Au trecut de atunci mai bine de 19 ani. Oare ce o fi fost in sufletul acestor gardieni al Limbii Romane cand au vazut evolutia batjocoririi acesteia de atunci si pana marti? De ce acesti oameni (si altii ca ei), care se auto-izoleaza printre carti, nu sunt chemati sa-si spuna macar opinia despre directia invatamantului, culturii, spiritualitatii romanesti? De ce nu se mai joaca piesele lui Ion Baiesu, Romulus Vulpescu, Fanus Neagu, Radu Cosasu? De ce nu se reediteaza opera lui Marin Sorescu sau Nicolae Iorga? Traim in satul planetar? Invatam de pe wikipedia si goagal? De ce nu se dezgroapa cetatea Sarmisegetuzei si imprejurimile, 200 de km. patrati? Intrebari retorice… Sau nu?

Citeam in panegiricul de presa la moartea maestrului ca la 12 august a murit si Ioana. Asta chiar ca mi-a pus capac. Daca la un barbat de 79 de ani te astepti la asta cumva, la o femeie de 41 o inghiti mai greu. Nici nu vreau sa ma gandesc ce e in sufletul doamnei Ileana acum: sa-ti pierzi intr-o luna si un pic unica fiica si sotul…. Nu am fost bun de nimic toata ziua de ieri si am luat medicamente de tensiune cu nume de care si uitasem. Din cate am vazut pana acum, doar prietenul Mordechai a scris ceva sensibil pe tema asta. De asemenea, va invit sa cititi ultimul interviu al lui Romulus Vulpescu dat impreuna cu Ileana Vulpescu, acum doi ani, in revista Q Magazine, via Jurnalul National. Cititi interviul cap-coada, e fabulos!

Somn usor, maestre. Noapte buna, Ioana. Va sarut pe frunte pe amandoi.

PS: maestre, daca m-am balbait sau am pus vreo virgula aiurea, sau daca ti se pare ca sunt cam incoerent, pune mana si mai toarna un vin din ala alb si las-o pacatelor!, ca o sa ne vedem o data si-o data si-mi spui in particular unde am zbarcit-o, da?

10 răspunsuri

  1. Amintirile tale mi-au imbogatit dimineata, dar mi-au intristat sufletul. Oamenii adevarati sunt tot mai putini.

  2. F. emotionant ce ai spus.
    Eu sper ca oameni adevarati inca se nasc. Nu sunt ei acolo, cunoscuti.

    • Intr-adevar, se nasc si vor aparea. Dar problema e ca vor avea de facut munca lui Sisif. Deja, de vreo 3 ani vedem ce se intampla la bac. Stai sa vezi peste vreo 5!

      • vorbeam cu verisoara mea, care e profesor. A zis ca 90% din scoli sunt…ca cei de la bac.
        Acei 10%, care raman, sunt speranta Romaniei.

        Pe de alta parte,s i pe vremea mea erau…multi asa 🙂 Diferenta e ca atunci se faceau inca scoli profesionale, care azi sunt transformate in licee teoretice, deci atunci nu ajungeau toti sa dea BAC. DIn aia cu BAC de atunci, uite-i in fruncea tzarii acum. Deci, sa nu le mai plangem astora cu bacul actual, ca nici cu bacul in trecut nu mi-e rusine.

  3. Ca director adjunct artistic la Teatrul Mic (şi Foarte Mic), am stat lângă marele Romulus Vulpescu doi ani, zi de zi, în perioada 1990-1991. A fost o experienţă unică, a fost ca şi când aş fi citit toate cărţile din Biblioteca Naţională şi apoi aş fi vorbit despre ele. Totdeauna m-am întrebat cum încape atâta cultură într-un singur cap şi mă refer şi la cel al doamnei Ileana Vulpescu. Dumnezeu, cred, că a făcut un miracol întâlnindu-i şi unindu-i pe cei doi. Pereţii casei lor sunt tapetaţi cu cărţi de la podea până la tavan, iar domnul Vulpescu dormea pe o scândură lată, sprijinită pe două teancuri de cărţi. Nu avea pat. Pe jos, peste tot, teancuri de cărţi într-un echilibru precar, dirijând înguste spaţii de trecere.
    De altfel, ştiu că biblioteca lor este una dintre cele mai mari şi valoroase dintre bibliotecile personale din Europa (şi asta, după ce le fusese furată o bibliotecă imensă în tinereţea lor). Nu ştiu ce se va alege de toată comoara culturală din casa cu cărări printre cărţi…

  4. Multumesc, sorina.

  5. Bună dimineața,permiteți să DISTRIBUIM , să împărtășim aceste EMOȚII POZITIVE INEDITE , despre oameni deosebiți și rari, pe care oamenii i- a cunoscut doar prin aparențe și nu prin profunzimea existențială, pentru care este CORECT să CITEASCĂ, PENTRU A NU PUTEA INVOCA NICIODATĂ : un ” N- AM ȘTIUT „, pe Facebook, pentru viața de aici si de dincolo⁉️🎩🙏
    Vă mulțumim frumos respectuos anticipat

Lasă un comentariu