Sven Hassel paseste in legenda

Poate ca sunt cam morbid in ultimele saptamani, dar starea mea sufleteasca actuala ma indeamna sa fac asta, mai ales ca pe cel pe care l-am pomenit in postarea trecuta l-am cunoscut personal iar pe cel din actuala l-am cititi pana la obsesie, in anumite momente ale vietii. Si mi se si intampla chestii in viata personala. In fine…

Pe Sven Hassel l-am intalnit pe la varsta de 11 ani. Cam trecusem de perioada Jules Verne si Alexandre Dumas si, intr-o binecuvantata zi, am descoperit in biblioteca parintilor o carte cu coperti albe si cu cap de militar german verde care avea in loc de beregata un pumnal manuit de o mana venita de undeva din spate. Imi cer scuze, dar nu imi mai amintesc editura si anul exact. Am citit-o pe nerasuflate. Cartea era ”Gestapo” de Sven Hassel.

Aveam senzatia ca, totusi, anumite actiuni si scene din carte se opresc cam brusc si nu prea au noima. Dupa revolutie am inteles de ce: editura Nemira, careia nu o sa incetez sa-i multumesc toata viata mea ceea ce a facut cu colectiile sale, in colectia Commando a publicat toate titlurile lui Hassel, 14 la numar. Si eu tocmai observasem efectele cenzurii.

Lumea lui Hassel e bogata in personaje si povestiri dar, in spatele acestora sta, ca un cap de mort intr-un poster, pe perete, razboiul. Multi au spus ca ceea ce prezinta in cartile sale Hassel nu exista. Inclusiv tata. Eu cred contratriul: realitatea bate fictiunea. A fost mai rau. ESTE mai rau, vorbind despre orice razboi de oriunde. Orice om care incaseaza un glont in mandibula si care se ineaca cu praful de pe drumul in care s-a prabusit si in propriul sange ar merita sa traiasca si sa-si vada de viata lui, nu sa se duca acolo unde il trimit politicienii( cei care i-au citit cartile si preambulurile stiu ce spun). Eu, unul, as lua arma in mana sa-mi apar tara in cazul unei agresiuni. Daca Armata nu m-ar mai primi, mi-as face propria trupa de rezistenta compusa din refuzati din cauza de prea mare burta sau instabili psihici si as pleca la vanatoare cu arma cu luneta. Dar sa extermini cu sutele mii de oameni pentru ca sunt untermensch, evrei sau comunisti ori gay… asta numai genialul Sven Hassel a putut-o descrie atat de bine. Ratiunea, educatia si bunul-simt spun ca nu poti ucide oameni in numele unei ideologii politice, unei dogme religioase sau unui ordin politicianist. Adica exact ceea ce se intampla si e pe cale sa se agraveze lunile astea pe aceasta amarata de planeta.

Sven Hassel nu mai e. Si-a dus viata mai mult decat perfect: s-a nascut pentru a se maturiza intr-un mediu infect, plin de moarte si de scarna lumii, apoi, miraculos, a fost eliberat chiar daca a fost prizonierul rusilor pana in 1945, apoi a scris ce a patit si a trait, apoi a trait destul incat sa vada efectul celor scrise de el si sa se si bucure pana la 95 de ani de viata sa. Sper ca nu va mai exista inca unul ca el care sa ne descrie atat de real un razboi. Dar sper degeaba…

Somn usor, locotenente. Micutu`, Porta, Barcelona, Legionarul, Batranul, Wolff si Heide abia te asteptau se mergeti sa va pisati in capul lui Dolfi si Heini. Spor la treaba 🙂

Anunțuri

O noapte de vis cu Romulus si Ileana Vulpescu

Aprilie 1993. Eram la sediul PRM și intră președintele organizației de tineret, Nicu Vasilescu. Îmi dă niște foi de hărtie:
– Gabriele, asta e!

Ne straduiam de ceva vreme sa scoatem revista proprie in cadrul miscarii nationaliste. Existau deja Romania Mare, Europa, cred ca aparuse si Politica, tot a PRM, cei de la Vatra Romaneasca si PUNR aveau si ei. Ne gandisem ca era o idee buna si aparitia unui saptamanal al tineretului nationalist. Mai ales ca la vremea aceea se consuma presa cu zecile de tone zilnic. Foile erau crochiuri cu paginatia, rubricile si subiectele viitoarei reviste. Aveam si 3 variante de nume. Deja facusem cateva zeci de ore de jurnalistica cu fenomenalul scriitor si critic literar Mihai Ungheanu, intr-un fel de clasa incropita acolo, in redactia din Calea Victoriei si la care participau cam 15 tineri.

Ma uit peste foi ii zic ca mi se pare in regula. Zice:
– Iei taxiul de urgenta si te duci la Romulus Vulpescu, ca te asteapta.
Ma duc la adresa indicata, undeva pe langa Piata Rosetti. Urc,sun. Imi deschide maestrul: – Bunaziua-bunaziua, sunt cutare, m-a trimis Vasilescu sa va dau proiectul. – Bine, lasa-l aici, bunaziua-bunaziua.
Sincer sa fiu, nu eram impresionat. De doi ani avusesem ocazia sa stau de vorba si la masa cu multi oameni de cultura, prin prisma activitatii de la revista. Erau si alte vremuri si Vadim era altul. Eugen Barbu inca traia si el, alaturi de Mircea Musat, erau singurii care reuseau sa-l tempereze cand o lua pe campii. Fusesem la o sprituiala cu Fanus Neagu, apucasem sa vorbesc cu Mircea Micu si cu Mihai Ungheanu in particular, de Eugen Barbu nu mai vorbesc. Adrian Paunescu imi facuse onoarea sa-mi stranga mana si sa-mi dea in dar o carte, ca apoi sa ma traga de urechi pentru ca publicasem un articol despre Razvan Theodorescu, in care, printre altele, ii ziceam Cap de Cauciuc.

Dupa cateva zile imi spune Nicu sa ma duc acasa sa ma schimb in haine mai de iesit in oras, ca de obicei veneam la redactie direct de la munca, si ca ne vedem in fata blocului la Romulus Vulpescu la ora 18. Zis si facut. Nicu vine cu un platou de fursecuri si prajituri, cu un buchet de flori si o sticla de vin mai scumputa. Urcam, sunam.

Ne deschide maestrul.
-La multi Ani, maestre!, zice Nicu
Eu raman siderat, habar n-aveam ca e ziua lui. Intram in casa.
Era tare fericit ca primise multe cadouri. Iosif Boda, consilierul lui Iliescu tocmai plecase si ii adusese o felicitare si un buchet de flori, Victor Surdu ii adusese un tablou de dimensiuni mai mici sau o carte, nu mai retin, si multi altii trecusera pe acolo.
Intai ne prezinta casa. Nu am vazut in viata mea atatea carti in casa unui om. Salonul, impartit in doua, un spatiu continand o masa mare cu 6 sau 8 scaune si un spatiu de lucru, ca un birou, era inconjurat de o biblioteca pana la tavan, nelasand nici un centimetru de perete liber, doar deasupra usilor. Mai era o camera dedicata in totalitate cartilor: de sus pana jos, pe pereti, carti iar pe sol teancuri intregi, asteptand o aranjare viitoare. O debara, ca un fel de Sfanta-Sfintelor, incuiata, in care erau raritatile: editii princeps, editii rare, unicate, carti cu autograf sau semnatura…

Apoi ne-am asezat la masa. A scos hartiile de la noi si ne-a desfiintat in 3 minute 🙂 . Fusese la Biblioteca Academiei si studiase cele 3 variante de titlu pe care le propuseseram noi. TOATE mai fusesera folosite. Apoi ne-a refacut paginatia, a schimbat rubricile si le-a redenumit, pe unele le-a scos de tot, a bagat doua sectiuni de fotografie… Ce sa mai vorbim, la cele 3-4 pagini pe care le produseseram noi, dumnealui ne-a oferit o revista numai buna de tras la tipar in dimineata urmatoare, cu intreaga structura intinsa pe vreo 30 de pagini. Vine si Ioana Vulpescu, fiica. Cu Ioana ne cunosteam foarte bine, era cam da varsta noastra, avea functie in organizatie, lucra in redactie si ne vedeam zilnic. Dupa care a venit si doamna Ileana. Am stat un pic de vorba, doamna s-a retras si ne-a pregatit ceva de-ale gurii si maestrul a scos o damigeana de vin alb primit cadou din nu stiu ce regiune. Nu ne-am pus in cap cu bautura, dar ne-am pus la vorba.

Actiunea ”Podul de flori peste Prut” era in plin avant. Adrian Paunescu se implica cu toate celulele lui in asta, Vatra Romaneasca la fel, Vadim si altii organizau spectacole, Grigore Vieru era la maximul de turatie si apreciat pe ambele maluri ale Prutului. Marele cutremur al mortii sotilor Ion si Doina Aldea Teodorovici inca producea unde de soc… Maestrul pleda in fata noastra, ca viitori lideri politici, in apropierea dintre romanii de dincoace si de dincolo, prin litera. Sa le trimitem carti, sa-i aducem aici si sa-i invatam adevarata istorie, sa mergem acolo si sa-i invatam ca limba moldoveneasca nu exista, ca Stefan a domnit si aici si dincolo peste un singur popor, nu peste romani si moldoveni. Vasilescu a si strans un camion de medicamente si carti si l-a insotit la Chisinau, de era sa-si lase si oasele pe acolo, ca razboiul dintre separatistii din Transnistria si ai nostri nu se terminase. Avea sclipiri in ochi si intonatii ale glasului care pe mine m-au speriat si m-au facut sa inteleg cum arata intr-adevar un om pasionat, obsedat, dedicat total miracolului care se numeste Limba Romana.

Ni s-a alaturat discutiei si doamna Ileana; ne prezinta si un exemplu in care, cu intentii bune, poti sa faci lucruri rele: o editura de peste Prut ( refuz sa spun Republica Moldova) tocmai ce publicase ”Arta Conversatiei” a domniei sale. Pe coperta cartii, dealtfel scoasa in conditii deosebite, se afla si autorul: I. Vulpescu. Si doamna ma intreaba:
– Ia spune, Gabriel, ai auzit vreodata de Ion Vulpescu?
-Nu.
-Dar de Ianos Vulpescu?
-Nu
-Dar de Ismail Vulpescu?
-Nu, evident, zic eu razand.
-Ei bine, fara permisiunea autorului de aceea nu se pun prescurtari sau initiale la numele autorului. Cum ar arata pe o coperta ”G.G. Marquez”? Cine e ala Gigi Marquez? Gabriel Garcia Marquez, asa il cheama pe scriitor. Ai citit ceva de George R.R. Martin?
– Da, zic. ”Regii Nisipurilor”.
-Ei, vezi? Autorul asa se semneaza! Ce-i aia I. Vulpescu???

Sotii Vulpescu pot… puteau fi numiti fara nici o urma de ironie sau ireverenta o fiinta bicefala. De cele mai multe ori, daca unul incepea o fraza, celalalt o termina. Daca unul folosea in discutie vreun citat, celalalt se ridica de la masa si aducea cartea ce continea citatul si ni-l arata. Se completau reciproc fara sa se priveasca in ochi sau sa foloseasca vreun limbaj secret al privirilor, sprancenelor, grimaselor. Erau pur si simplu doi oameni care isi umpleau viata unul celuilalt. Am stat pana pe la 5 dimineata sorbind din licoarea aceea binecuvantata si dulce si vorbind despre niste lucruri care incepeau de la daci si se terminau la ce va sa fie peste 200 de ani.

Au trecut de atunci mai bine de 19 ani. Oare ce o fi fost in sufletul acestor gardieni al Limbii Romane cand au vazut evolutia batjocoririi acesteia de atunci si pana marti? De ce acesti oameni (si altii ca ei), care se auto-izoleaza printre carti, nu sunt chemati sa-si spuna macar opinia despre directia invatamantului, culturii, spiritualitatii romanesti? De ce nu se mai joaca piesele lui Ion Baiesu, Romulus Vulpescu, Fanus Neagu, Radu Cosasu? De ce nu se reediteaza opera lui Marin Sorescu sau Nicolae Iorga? Traim in satul planetar? Invatam de pe wikipedia si goagal? De ce nu se dezgroapa cetatea Sarmisegetuzei si imprejurimile, 200 de km. patrati? Intrebari retorice… Sau nu?

Citeam in panegiricul de presa la moartea maestrului ca la 12 august a murit si Ioana. Asta chiar ca mi-a pus capac. Daca la un barbat de 79 de ani te astepti la asta cumva, la o femeie de 41 o inghiti mai greu. Nici nu vreau sa ma gandesc ce e in sufletul doamnei Ileana acum: sa-ti pierzi intr-o luna si un pic unica fiica si sotul…. Nu am fost bun de nimic toata ziua de ieri si am luat medicamente de tensiune cu nume de care si uitasem. Din cate am vazut pana acum, doar prietenul Mordechai a scris ceva sensibil pe tema asta. De asemenea, va invit sa cititi ultimul interviu al lui Romulus Vulpescu dat impreuna cu Ileana Vulpescu, acum doi ani, in revista Q Magazine, via Jurnalul National. Cititi interviul cap-coada, e fabulos!

Somn usor, maestre. Noapte buna, Ioana. Va sarut pe frunte pe amandoi.

PS: maestre, daca m-am balbait sau am pus vreo virgula aiurea, sau daca ti se pare ca sunt cam incoerent, pune mana si mai toarna un vin din ala alb si las-o pacatelor!, ca o sa ne vedem o data si-o data si-mi spui in particular unde am zbarcit-o, da?

Cat costa viata unui om? Uneori 90.000 de euro. Ajutati-ma,va rog!

Stiu ca pe acest site poposesc multi emigranti romani imprastiati pe toate meridianele si prin toate colturile acestei lumi rotunde. Stiu ca painea strainatatii e amara si putina. Uneori o mancam cu felia, alteori rupem din ea cu voluptate bucati mari iar alteori ne multumim cu cateva firimituri. Asta e viata.

Tocmai despre viata e vorba si aici. Prietenul Mordechai ne cere ajutorul intr-un caz care pe mine m-a zguduit. De ce? Am cunoscut un om, nea Damian, care era administratorul cladirii unde aveam pravalia pe Dorobanti. Il stiam de 10-12 ani. Era un tip extraordinar de plin de viata si de hatru pentru varsta lui si foarte bun prieten cu socrul meu. Acum nici unul nu mai e. Nea Damian s-a imbolnavit de cancer de piele. A fost galopant: in mai putin de 6 luni a trecut prin stadiul cu metastaze si a murit practic constient sau ” pe picioare”, cum se spune. Vorbesc de 2001-2002.

Doamna profesoara al carei caz ni-l spune Mordechai are o sansa. Din 2001 pana acum a aparut un tratament care da rezultate. Adica nu mai mori. Si, ca intotdeauna in lumea asta stramba in care un satelit militar costa cat salvarea din foame a milioane de oameni sau din moarte a catorva zeci de mii, acest tratament are un cost: 15.000 de euro pe o perioada de 6 luni. Adica 90.000 in total. Si cineva va trai sa-i invete inca multi ani pe studenti cum sa comunice intr-o tara care a uitat ce inseamna comunicarea si bunul-simt, intr-o tara in care flegma si coaja de samanta raman un mod de viata, in care maneaua si puterea pumnului inving buna-cuviinta, in care poti muri aruncat in sant de pe trecerea de pietoni de un ”cineva” cu relatii sau cu un parinte parlamentar.

Nu va cer decat o firimitura din painea voastra amara. Detalii gasiti aici.

Multumesc din suflet si sa fim sanatosi.

Later edit: v-as fi recunoscator daca ati prelua la voi pe bloguri acest caz. Dati-mi de veste daca o faceti.

Nazistii si comunistii au tara lor: SUA

Americanii au inventat vanzarea de limonada in fata casei si vanzarea de prajituri din usa in usa. Nu se mai poate… Vrei sa bei lapte de la tata vacii, nepasteurizat? N-ai voie… Filmezi un politist ca aresteaza un cetatean in fata casei tale, tu fiind in pijama? Esti arestat… Daca pui filmuletul pe youtube peste o luna apar vreo patru care iti masoara cu ruleta distanta dintre roata masinii parcate si bordura. Dar treaba se schimba daca filmezi un politist care ciuruieste un infractor. Ti se da si numarul de insigna.

Fireste ca paralela pe care o fac intre nazism, comunism si americani(sm) este un pic fortata. Aia au ucis impreuna vreo suta de milioane de oameni. Dar eu zic ca merita sa vedeti acest reportaj:

Dupa care, daca va faceti ceva timp, urmariti si acest film postat de prietenul Mordechai mai acum cateva luni: