Acum zece ani…

…locuiam in Iancului,la parter.Venisem de la pravalie mai devreme si avusesem timp sa trag si un nani de frumusete.Mi-am facut o cafea(pe vremea aia beam trei cani pe zi),si m-am asezat la televizor.Si am inceput sa butonez.Deodata,ma opresc pe CNN.Oricine avea in minte imaginea celor doua turnuri,simbolic vorbind. Unul dintre ele era deja lovit si scotea fum.Pe scroll curgeau informatii halucinante:un avion de mici dimensiuni a lovit unul dintre turnuri,un altul Casa Alba,altul s-a dus inspre Pentagon,aviatia a fost ridicata de la sol,un alt avion a fost deturnat,se astepta informatii de la NORAD,nu se stie unde e presedintele,nici vicepresedintele……Dementa totala!Asta in doua minute!!!
Mi s-a racit cafeaua in cana.
Sotia mea nu avea telefon mobil pe vremea aceea si,mai important decat asta,lucra intr-o cladire PESTE DRUM DE AMBASADA AMERICANA!Dar nu m-am panicat,avand in vedere informatiile de la acel moment.
Apoi,in direct,sub ochii mei,un avion mare,ce parea de pasageri,a intrat fara nici o ezitare in cel de-al doilea turn.Atunci,intr-o fractiune de secunda,m-am gandit la urmatoarele lucruri:
-asta nu e o coincidenta;eu nu cred in coincidente de asemenea amploare.doua avioane care vin din doua directii DIFERITE nu pot intra in doua blocuri asezate la 200 de metri distanta;
-zvonistica afisata pe cel mai mare canal de stiri din lume nu poate servi DECAT celor care au facut asta;
-America e atacata de catre cineva;
-astia nu pot fi decat teroristi care au reusit sa imagineze inimaginabilul si sa realizeze irealizabilul.
Sotia mea,fara sa stiu eu,plecase de putina vreme de la facultatea unde muncea si venea spre casa.Pe drum sesizase ca era tensiune prin maxi-taxi sau prin autobuze:toata lumea susotea si parea oarecum panicata,toti schimbau informatii trunchiate culese de pe la radiourile de pe mijloacele de transport.Telefonia mobila nu ajunsese inca la raspandirea si performantele de astazi.
Eu deja ma mutasem pe balcon.Trasesem perdelele dintre salon si balcon si cele dintre balcon si strada.Cu un ochi ma uitam la televizorul dat la maxim si cu un ochi inspre strada de unde asteptam sa apara sotia.Si….a aparut!
Ea s-a bucurat ca o intampin asa de exuberant,dar eu,atunci cand a intrat pe usa,am sufocat-o in brate:
-Ce-ai,ma?
-Ma …bucur ca…esti…acasa…..
Plangeam cu hohote.Senzatia aia de nestapanire a lacrimilor si de tremur in maini si picioare si de bucurie suprema ca poti sa-ti imbratisezi fiinta iubita nu cred ca o voi mai trai vreodata.
Vazusem,cu ochii mintii,Ambasada SUA aruncata in aer si,odata cu ea,si cladirea in care lucra sotia mea.Dezinformarile pe care le-am trait si pe care le-am simtit in zilele si noptile Revolutiei nu se compara cu cele doua ore de agonie pe care le-am experimentat in dupa-amiaza zilei de 11 Septembrie 2001.
Apoi am vazut amandoi cum s-au prabusit cele doua turnuri,unul cata unul.Si tot cu lacrimi in ochi.Dar de data asta amandoi…